Dar eu nu sunt Cucernică Maică, gândi Jessica. Şi imediat: Mare Maică! Pe ASTA au plantat-o aici! Atunci, trebuie să fie o lume oribilă, într-adevăr!

  Mapes i se adresă cu dezinvoltură:

  — Cu ce să încep, Doamnă?

  Instinctul o avertiză pe Jessica să adopte aceeaşi atitudine.

  — Cu tabloul acela, portretul Bătrânului Duce… Trebuia atârnat pe unul din pereţii sălii de mese. Iar pe peretele opus, capul de taur.

  Mapes se apropie de trofeu.

  — Ce mare trebuie să fi fost animalul cu un asemenea cap, spuse şi, aplecându-se, adăugă: Mai întâi trebuie să-l curăţ, nu?

  — Nu.

  — Dar s-a adunat murdărie pe coarne.

  — Nu-i murdărie, Mapes. E sângele tatălui Ducelui nostru. Coarnele au fost stropite cu un fixativ transparent, la câteva ore după ce fiara l-a ucis pe Bătrânul Duce.

  Mapes îşi îndreptă spatele.

  — Cum?”

  — Nu-i decât sânge. Sânge vechi, uscat. Cheamă pe cineva să te ajute. Afurisitele astea de obiecte sunt grele.

  — Crezi că m-am speriat de sânge? Am trăit în deşert, şi-am văzut destul sânge.

  — Cred… c-ai văzut, murmură Jessica.

  — Şi, nu o dată, sângele meu, insistă Mapes. Mai mult decât a curs din zgârietură pe care mi-ai făcut-o adineaori.

  — Ai fi preferat să tai mai adânc?

  — O, nu! Apa trupului e prea puţină ca s-o iroseşti degeaba! Ai făcut bine ce-ai făcut.

  Şi Jessica, atentă la vorbele şi gesturile fremenei, percepu implicaţiile mai profunde ale expresiei „apa trupului”. Din nou, încercă un sentiment apăsător la gândul valorii apei pe Arrakis.

  — Pe ce perete să agăţ tabloul şi pe ce perete capul, Doamnă? Mereu practică, Mapes asta, cugetă Jessica.

  — Agaţă-le unde vrei, Mapes. Nu prea contează.

  — Am înţeles, Doamnă. (Se aplecă iar şi începu să adune rămăşiţele de ambalaj şi sfoară.) Ai omorât un bătrân Duce, va să zică? Mormăi preocupată.

  — Să chem pe cineva să te-ajute? Întrebă Jessica.

  — Răzbesc eu şi singură, Doamnă.

  Da, o să răzbească, gândi Jessica. E ceea ce o caracterizează pe fremena aceasta: voinţa de a răzbi.

  Sub corsaj, simţi contactul rece al tecii cristaiului şi se gândi la lanţul lung al planurilor Bene Gesserit, care-şi durase o verigă şi aici, pe Arrakis. Datorită acestei verigi depăşise o criză care ar fi putut s-o coste viaţa. „Nimic nu poate fi grăbit”, spusese Mapes. Dar tocmai graba şi ritmul năvalnic predominau de când sosiseră aici, umplându-i sufletul de temeri. Şi nici pavezele ridicate de Missionaria Protectiva, nici minuţiozitatea cu care Hawat inspectase acest morman de pietre suprapuse nu puteau să-i alunge neliniştea.

  — După ce termini cu astea, apucă-te să goleşti cuferele, îi spuse fremenei. Unul dintre oamenii de-afară are cheile şi ştie unde-i fiecare lucru. Să-ţi dea cheile şi lista. Dacă mai ai nevoie de ceva, mă găseşti în aripa de sud.

  — Bine, Doamnă.

  Jessica se îndepărtă. Gândi: Hawat n-are decât să creadă că locul acesta prezintă siguranţă. Eu însă presimt o ameninţare.

  O cuprinse, deodată, dorinţa arzătoare de a-şi vedea fiul. Se îndreptă către porticul arcuit al coridorului ducând spre sala de mese şi apartamentele familiale. Mergea repede. Din ce în ce mai repede. Aproape că alerga.

  În urmă, Mapes încetă o clipă lucrul şi privi silueta care se depărta. „E Ea, într-adevăr”, murmură. „Sărmana”.

 Chapter 8

 „Yueh! Yueh! Yueh!” sună refrenul. „Un milion de morţi nu-i ajungeau lui Yueh!”

  Fragment din Istoria copilului Muad'Dib de prinţesa Irulan.

  UŞA ERA ÎNTREDESCHISĂ. Jessica pătrunse într-o încăpere cu pereţi galbeni. În stânga, văzu o canapea joasă de piele şi două corpuri de bibliotecă, goale, între care atârna un burduf de apă, umflat şi plin de praf. În dreapta, de o parte şi de cealaltă a unei uşi, alte corpuri de bibliotecă, goale şi acestea, un birou de pe Caladan şi trei scaune. La capătul opus al camerei, cu faţa la fereastră şi cu spatele la Jessica, stătea doctorul Yueh. Părea cu totul absorbit de priveliştea lumii exterioare.

  Jessica făcu încă un pas neauzit.

  Observă că haina medicului era şifonată şi că la înălţimea cotului stâng avea urme albe de cretă. Văzută din spate, silueta lui ţeapănă şi descărnată, în veşminte negre, părea o marionetă gata să salte pe sfori mânuite de un păpuşar ascuns. Doar capul părea viu – un cap masiv, cu părul lung, de culoarea abanosului, prins pe umăr în inelul de argint al Şcolii Suk —, mişcându-se uşor în timp ce urmărea ceva dincolo de fereastră.

  Jessica îşi mai roti o dată privirea prin odaie, dar nu descoperi nici un semn al prezenţei fiului ei. Ştia însă că uşa din dreapta dădea într-un mic dormitor care-i plăcuse mult lui Paul.

  — Bună ziua, doctore Yueh, spuse ea. Unde e Paul?

  Yueh dădu din cap, de parcă ar fi răspuns cuiva aflat de partea cealaltă a geamului. Vorbi cu un aer absent, fără să se întoarcă:

  — Băiatul tău e obosit, Jessica. L-am trimis să se odihnească în camera de alături.

  Apoi, brusc, tresări şi se întoarse. Colţurile lungi ale mustăţii care-i acopereau buzele roşii tremurau.

  — Doamnă, iartă-mă! Mi-erau gândurile aiurea… N-am vrut să fiu atât de… familiar.

  Jessica surâse şi îl linişti cu un gest al mâini. O clipă, se temuse că Yueh va îngenunchea.

  — Te rog, Wellington.

  — Dar să-ţi pronunţ numele cu atâta… Eu…

  — Ne cunoaştem de şase ani. De mult ar fi trebuit să renunţăm la formalisme… în particular.

  Yueh schiţă un zâmbet stins, gândind: Cred că am reuşit. Acum dacă va observa ceva neobişnuit în purtarea mea, va crede că-i din cauza stingherelii. Ştiind răspunsul dinainte, nu va căuta motive mai profunde.

  — Eram cu capul în nori, spuse el. Ori de câte ori mi se întâmplă să…