— Mă compătimeşti? Pentru ce?

  Yueh ridică din umeri. Îşi dăduse de multă vreme seama că, spre deosebire de Wanna sa, Jessica nu era înzestrată cu tot darul dreptvorbirii. Cu toate astea, ori de câte ori era posibil, îşi dădea silinţa să-i spună adevărul. Pentru mai multă siguranţă.

  — Ai văzut lumea aceasta… Jessica. (Se poticnise înainte de a-i pronunţa numele, dar continuă repede:) Atât de stearpă, după Caladan. Şi oamenii! Femeile pe lângă care am trecui azi-dimineaţă, căinându-se sub voaluri. Felul în care ne priveau!

  Jessica îşi încrucişă braţele. Simţi cristaiul ascuns la piept – cuţitul cu lama făcută din dintele unui vierme de nisip, dacă era adevărat ce se spunea.

  — Normal, rosti ea. Pentru ei suntem nişte străini – alţi oameni, alte obiceiuri. Până acum i-au cunoscut numai pe Harkonneni. (Privi peste umărul lui, spre fereastră.) La ce te uitai?

  Yueh îşi întoarse din nou faţa spre geam.

  — La oameni.

  Jessica se apropie, îi urmări privirea îndreptată spre faţada casei, în stânga. Acolo, din solul neted, parcă bătătorit, se înălţau douăzeci de palmieri. Un gard de fier forjat îi despărţea de oamenii care treceau pe stradă, înfăşuraţi în mantii largi. Jessica percepu un tremur în aerul din jurul casei – un scut defensiv —, în timp ce observa trecătorii, întrebându-se de ce Yueh găsea spectacolul atât de captivant.

  Brusc, înţelese şi-şi duse instinctiv o mână la obraz. Felul în care oamenii priveau palmierii! Pe chipuri se citea invidie, ură şi… rar, o urmă de speranţă. Fiecare trecător scruta pomii cu o privire fixă.

  — Ştii ce gândesc? Întrebă Yueh.

  — Poţi să citeşti gândurile?

  — Gândurile lor, da. Se uită la palmieri şi gândesc: „O sută de-ai noştri”. Asta gândesc.

  Jessica se încruntă, îl privi nedumerită.

  — De ce?

  — Pomii aceştia sunt curmali. Un curmal are nevoie de patruzeci de litri de apă pe zi. Un om, doar de opt litri. Un curmal face deci cât cinci oameni. Sunt douăzeci de pomi. O sută de oameni.

  — Dar unii privesc cu speranţă.

  — Tot ce speră e să cadă câteva fructe. Numai că nu-i încă timpul lor.

  — Privim locul acesta cu un ochi prea critic, spuse Jessica. Există, deopotrivă şi speranţă şi pericol, aici. Mirodenia ne-ar putea face bogaţi. Cu un tezaur solid, am putea să schimbăm faţa planetei după placul nostru.

  Dar în sinea ei, râse ironic: Pe cine încerc să conving? Râsul erupse peste toate constrângerile, izbucni sec, fără veselie.

  — Numai securitatea n-am putea s-o cumpărăm, zise ea.

  Yueh îşi ascunse faţa. Măcar de i-aş urî pe oamenii aceştia, în loc să-i iubesc! Prin felul de a fi, în multe privinţe, Jessica semăna cu Wanna. Dar chiar acest gând conţinea implicaţii care nu făceau decât să-i întărească hotărârea. Cruzimea Harkonnenilor urma căi întortocheate. Poate că Wanna trăia. Trebuia să se convingă.

  — Nu-ţi fă griji pentru noi, Wellington, spuse Jessica. Sunt problemele noastre, nu şi ale tale.

  Crede că pentru ea mă tem! Îşi înghiţi lacrimile. Şi e adevărat. Dar trebuie să-l înfrunt pe diavolul de Baron după ce voi fi săvârşit crima pe care a ticluit-o, ca să apuc unica şansă de a-l lovi când va fi cel mai vulnerabil – în clipa izbânzii sale. Oftă.

  — Crezi că l-ar deranja pe Paul dacă aş intra la el s-arunc o privire? Întrebă Jessica.

  — Deloc. I-am dat un sedativ.

  — Suportă bine schimbarea?

  — Doar că-i ceva mai obosit decât de obicei. Şi agitat, dar la cincisprezece ani cine n-ar fi, în împrejurări ca astea?

  Se duse la uşa din dreapta şi o deschise. Jessica îl urmă, privi în penumbra din dormitor.

  Paul stătea întins pe un pat îngust. Un braţ era ascuns sub pătură, pe celălalt şi-l îndoise deasupra capului. Obloanele ferestrei din apropiere ţeseau pe chipul lui o urzeală de umbră şi lumină.

  Jessica examină figura lui Paul, faţa ovală atât de asemănătoare cu a ei. Părul însă, negru ca antracitul şi zbârlit, era al Ducelui. Gene lungi ascundeau ochii de nuanţa calcarului cenuşiu. Şi Jessica surâse, simţind că temerile o părăsesc. Se pomeni fascinată de ceea ce dezvăluiau caracteristicile genetice ale fizionomiei lui Paul: ochii şi faţa ei, dar, suprapuse, liniile mai pronunţate ale tatălui, prefigurând bărbatul care avea să ia locul copilului.

  Şi-n clipa aceea, Jessica se gândi că trăsăturile băiatului erau un distilat desăvârşit, provenit din configuraţii aleatorii – şiruri nesfârşite de evenimente şi hazarduri care se contopeau în acest nex. Îi veni să îngenuncheze lângă pat şi să-şi îmbrăţişeze fiul, dar o inhibă prezenţa lui Yueh. Se retrase, închizând încet uşa.

  Yueh revenise în faţa ferestrei. Nu putuse să suporte felul în care Jessica îşi privea fiul. De ce nu mi-a dăruit Wanna copii? Se întrebă. Ca medic ştiu că n-o împiedica nici un motiv fizic. Să fi existat un motiv Bene Gesserit? Să i se fi impus altă menire? Care? Mă iubea, sunt sigur.

  Pentru prima dată îi dădu în gând că poate făcea parte dintr-un plan mai vast şi mai complex decât putea concepe mintea lui.

  Jessica veni lângă el.

  — Ce minunat abandon e somnul unui copil, murmură ea.

  Yueh răspunse mecanic:

  — De-ar putea şi adulţii să se odihnească la fel…

  — Da.

  — Unde oare-am pierdut asta?

  Jessica îi aruncă o privire scurtă. Percepuse tonul ciudat, dar gândurile-i erau încă la Paul, la rigorile viitoare ale educaţiei sale, la deosebirile care apăruseră în viaţa lui – o viaţă cu totul diferită de cea pentru care îl pregătiseră.

  — Într-adevăr, pierdem ceva, rosti ea.

  Privi spre dreapta, colina presărată cu tufe pipernicite, verzi-cenuşii, îndoite de vânt. Aveau frunzele albe de praf şi ramuri chircite, ca nişte gheare. Cerul prea sumbru părea o pată de cerneală deasupra colinei, iar