— Ce-ntunecat e cerul, zise ea.

  — În parte din cauza lipsei de umiditate.

  — Apa! Apa! Oriunde te întorci, aici, n-auzi decât de lipsa apei!

  — Preţiosul mister al Arrakisului.

  — Dar de ce-i atât de puţină? Roca din zonă e vulcanică. Aş putea să enumăr cel puţin zece surse de energie. Există gheaţă la poli. Se zice că nu se pot fora puţuri în deşert, că furtunile şi mareele de nisip distrug echipamentele înainte de-a putea fi instalate, dacă nu cumva apare între timp un vierme. Oricum, tot nu s-au găsit vreodată urme de apă în zona nisipurilor. Dar misterul, Wellington, adevăratul mister, sunt puţurile care au fost săpate aici, în nord, în doline şi depresiuni. Ai citit despre ele?

  — O infiltraţie uşoară la început, apoi nimic.

  — Dar tocmai acesta-i misterul, Wellington. Se dă de apă. Apa dispare. Şi nu mai reapare niciodată. Iar dacă se sapă alt puţ alături, rezultatul e acelaşi: o infiltraţie care se volatilizează. N-a fost nimeni curios să afle de ce?

  — E, într-adevăr, o curiozitate, admise Yueh. Bănuieşti activitatea unui agent organic, nu? Ar fi apărut în probele de sol.

  — Ce să apară? Materie vegetală străină? Sau vreun animal necunoscut? Cine-ar putea să le recunoască? (Privirea Jessicăi se îndreptă din nou către colină.) Apa-i oprită. O absoarbe ceva. Asta bănuiesc.

  — Poate că se cunoaşte cauza.

  — Harkonnenii au pus lacăt multor surse de informaţie despre Arrakis. Poate-au avut motive s-o suprime şi pe aceasta.

  — Ce motive? Şi-apoi, mai e şi umiditatea atmosferică. Destul de scăzută, desigur, dar există. Ea-i principala sursă de apă aici, captată în capcanele de vânt şi-n precipitatoare. De unde provine?

  — De la calotele polare?

  — Aerul rece conţine prea puţină umiditate, Wellington. Nu, există aici, în spatele vălului aşternut de Harkonneni, lucruri care ar trebui cercetate îndeaproape şi nu toate sunt direct legate de problema mirodeniei.

  — Suntem, într-adevăr, în spatele vălului aşternut de Harkonneni, spuse Yueh. Dar poate că vom… (Tăcu brusc, observând privirea intensă cu care-l fixa Jessica.) Ce este?

  — Felul în care pronunţi „Harkonnen”, zise ea. Nici vocea Ducelui nu-i încărcată de atâta venin când rosteşte numele detestat. Nu ştiam că ai motive personale să-i urăşti, Wellington.

  Mare Maică! Gândi el. I-am trezit bănuielile! Acum va trebui să folosesc toate manevrele pe care le-am învăţat de la Wanna. Nu există decât o singură soluţie: să spun adevărul, atât cât voi putea…

  — Nu ştiai că soţia mea, Wanna…

  Se poticni, cu glasul sugrumat. Îşi săltă umerii, încercă iar:

  — Ei…

  Nu reuşi să articuleze mai mult. Simţi cum îl cuprinde panica, strânse din răsputeri pleoapele, luptând cu chinul din piept. Apoi o mână îi atinse uşor braţul:

  — Iartă-mă, spuse Jessica. N-am vrut să redeschid o rană veche. Şi gândi: Bestiile! Soţia lui era Bene Gesserit – urmele învăţăturilor ei sunt uşor de recunoscut. Şi-i limpede că au ucis-o Harkonnenii. Bietul Yueh nu-i decât încă o victimă legată de Atreizi prin acelaşi Cherem al urii.

  — Îmi pare rău, zise doctorul. Mi-e peste putinţă să vorbesc despre asta.

  Deschise ochii, abandonându-se suferinţei lăuntrice. Asta, cel puţin era adevărat.

  Jessica îi cercetă chipul: pomeţii ascuţiţi, punctele întunecate ale ochilor migdalaţi, tenul gălbui, mustaţa moale care-i atârna de-o parte şi de alta a buzelor parcă prea roşii, peste bărbia fină. Ridurile care-i brăzdau obrajii şi fruntea, observă ea, nu erau numai semnul vârstei, ci şi al suferinţei. O cuprinse un sentiment de profundă afecţiune pentru omul acesta.

  — Wellington, îi spuse, îmi pare rău că te-am adus cu noi în locurile acestea pline de primejdii.

  — Am venit de bună voie, răspunse el.

  Şi asta era adevărat!

  — Dar toată planeta e o capcană a Harkonnenilor. Trebuie să-ţi fi dat seama de lucrul ăsta.

  — O capcană nu-i destul pentru a-i veni de hac Ducelui Leto.

  Şi asta era adevărat!

  — Poate c-ar trebui să am mai multă încredere în el, zise Jessica. E un tactician strălucit.

  — Am fost dezrădăcinaţi. Acesta-i motivul neliniştilor noastre.

  — Şi ce uşor se poate distruge o plantă dezrădăcinată! Mai ales când o replantezi într-un sol ostil.

  — Suntem aşa de siguri că solul este ostil?

  — Când s-a aflat câţi oameni va adăuga Ducele la cifra populaţiei au izbucnit manifestaţii violente. Şi nu au încetat decât când oamenii au văzut că instalăm capcane de vânt şi condensatoare suplimentare.

  — Aici există doar atâta apă câtă-i necesară pentru întreţinerea vieţii umane. Oamenii ştiu că dacă şi mai mulţi vor bea din cantitatea limitată de apă, preţurile vor creşte şi cei mai săraci dintre ei vor pieri. Dar Ducele a rezolvat problema. Şi nu înseamnă că tulburările de care spui sunt manifestarea unei ostilităţi permanente.

  — Dar gărzile? Insistă ea. Peste tot, gărzi. Şi scuturi. Oriunde te uiţi, dai de reverberaţia lor. Nu aşa am trăit pe Caladan.

  — Lasă-i Arrakisului măcar o şansă, Jessica.

  Dar ea continuă să privească aprig peisajul de dincolo de fereastră.

  — Locul acesta miroase a moarte, Wellington, spuse ea. Hawat a trimis aici o avangardă din câteva batalioane de agenţi. Santinelele de afară sunt oamenii lui. Cei care ne descarcă bagajele sunt oamenii lui. Sume mari au fost scoase din tezaur, fără să se dea nici o explicaţie. Cuantumul lor înseamnă un singur lucru: mituiri de persoane sus-puse. (Îşi scutură capul şi murmură:) Unde apare Thufir Hawat, urmează moartea şi trădarea.

  — Îl ponegreşti.

  — Îl ponegresc? Dimpotrivă, îl elogiez. Moartea şi trădarea sunt acum singurele noastre speranţe. Pur şi simplu, nu-mi fac iluzii cu privire la metodele lui Thufir.

  — Ar trebui să-ţi găseşti o ocupaţie. Să nu-ţi mai laşi timp pentru asemenea gânduri morbi…