ca în filmele de acţiune reuşea, în cele din urmă, să scape basma curată şi, în afara experienţelor originale, să descopere lucruri senzaţionale. Era convins că şi de data aceasta va fi la fel. Îşi îndesase mapa sub halat şi o protejase tot timpul. Christa reuşise să îi salveze hainele. Îl întrebă pe agent unde îi era rucsacul. Acesta îi răspunse că în spate şi să aibă un pic de răbdare.

— S-ar putea să ne trezim cu baraje pe drum.

— N-aveţi legitimaţiile alea de agenţi secreţi care deschid orice cale? întrebă Charles.

Le aveau. Christa se întrebă dacă îi văzuse cineva sărind pe capota maşinii. Pe stradă nu era nimeni, iar cei din hotel erau prea preocupaţi cu ce se întâmpla acolo ca să fie atenţi la evenimentele de afară. Din unghiul lor, singurul lucru pe care îl putuseră vedea era că o maşină mare trăsese în faţa hotelului, pe trotuar, şi că, după mai puţin de un minut, demarase în viteză. Nimic altceva. Aşa că era foarte probabil ca nimeni să nu fi observat, de fapt, nimic.

 

La hotel, comisarul urmă picăturile de sânge şi ajunse la uşa camerei lui Charles. Bătu de câteva ori, apoi ceru o cheie de rezervă de la recepţioner. Găsiră în fotoliu un om mai mult mort decât viu care pierduse mult sânge. Chemară Salvarea. Din păcate, era prea târziu. Omul muri în ambulanţă în drum spre spital.

Poliţistul nu prea ştia ce să facă. De când era comisar singurul lucru spectaculos la care participase fusese o urmărire cu unii care încercaseră să jefuiască sediul unei bănci cu un cuţit şi cu nişte măşti negre de schi pe faţă. Banca stătea prost cu numerarul la casierie, iar de deschiderea seifului nici nu putuse fi vorba. Hoţii intraseră în panică atunci când văzuseră maşinile de poliţie şi fugiseră pe geamul de la baie. Fuseseră prinşi în scurt timp, iar comisarul care fusese decorat se umflase bine de tot în pene. În momentul acela însă situaţia îl depăşea cu totul. Cinci morţi într-o singură zi, inclusiv un om de-al lui, ritualuri satanice, vampiri, draci verzi, profesori americani. Era prea mult pentru el. Ion Pop plecase, Christa parcă intrase în pământ, iar profesorul nu era nicăieri.

Sună la Bucureşti, la naşul lui, secretar de Stat în Ministerul de Interne. Acesta nu îi răspunse. Decise că, probabil, profesorul îi ucisese pe toţi. Şi că trebuia să fie ceva putred cu alibiul său. Cum situaţia era prea complicată ca să o rezolve el într-o singură noapte, se asigură să sigileze locurile crimelor şi se duse acasă la cele trei fiice, la nevastă şi la soacră.

Capitolul 20

Merseseră preţ de vreo treizeci de kilometri în afara Sighişoarei ca să se asigure că nu erau urmăriţi şi că nu s-au pus încă baraje pe şosea, şi nimeni nu spusese niciun cuvânt. Fiecare îşi rumega propriile gânduri. Şoferul opri într-un refugiu pustiu. Cei doi coborâră şi ei. Deschise uşa din spate. Un miros îngrozitor veni din interior. În trei saci de cadavre erau aşezate unul lângă celălalt trupurile victimelor.

— Credeam că e o maşină frigorifică, spuse Charles oripilat.

— Era. Nu mai îngheaţă, zise agentul şi urcă în spate.

Îi dădu rucsacul Christei care îl luă şi dispăru după maşină. Lui Charles îi arătă un alt sac mortuar gol, întins lângă celelalte.

— Dacă se întâmplă ceva, trebuie să urcaţi repede în spate şi să vă băgaţi în sacul ăsta oricât de greu v-ar fi, spuse el. Şi dacă deschidem uşa pentru vreun control, să rămâneţi acolo nemişcaţi. Dacă îmi cer să deschid sacii, îl voi deschide pe primul, în care e cel fără ochi. Sunt convins că nu vor dori să îi vadă pe toţi.

Christa se întoarse îmbrăcată în pantaloni negri cu buzunare, dintr-aceia pe care îi poartă echipele de comando când sunt în camuflaj de noapte, şi cu un tricou de o culoare indecisă.

— Profesorul trebuie să stea la uşă, mai spuse el.

Îşi aprinse o ţigară. Lăsă cu plăcere fumul fierbinte să îi invadeze plămânii şi îl lăsă şi pe profesor să se îmbrace. Apoi se urcă la volan.

— Unde mergem acum? întrebă Charles.

— Trebuie să ajung cu ăştia la Bucureşti, răspunse Pop. Mai avem vreo 250 de kilometri. Mai puţin de trei ore dacă nu se întâmplă nimic.

— Pe mine o să vă rog să mă lăsaţi la ambasada americană.

Maşina porni, iar Christa îl întrebă:

— Ce s-a întâmplat acolo, în cameră?

Charles nu răspunse. Se gândea că nu ajunsese la Turnul cu ceas. Şi că va pierde din nou urma săbiei.

— Trebuie să ne întoarcem, spuse Charles. Trebuie neapărat să ajung în oraş.

— În niciun caz. Orice ar fi lucrul pentru care aţi venit, uitaţi pentru moment locul ăsta. Va trebui să găsiţi o altă soluţie. E prea periculos.

— Îmi tot spune lumea că sunt într-un pericol de moarte. E adevărat, au fost nişte crime oribile şi o înscenare de un gust îndoielnic cu cartea mea de vizită, plus omul din cameră care zicea că îmi este un fel de rudă, dar mi se pare mai degrabă că lucrurile se întâmplă în jurul meu, nu cu mine. Pot să ştiu şi eu de ce am sărit ca Errol Flynn de la balcon? În halat de baie? Şi am lăsat totul la hotel.

Christa se gândi ce să îi răspundă. Şi cât îi poate spune. Decise să fie evazivă.

— În acest moment poliţia bănuieşte că tu l-ai ucis pe omul din camera ta şi pe poliţistul care te păzea. Şi nu vrei să stai aici să îi lămureşti pe ăştia că nu e aşa.

— Poliţistul care mă păzea e mort?

— Da, împuşcat şi el, ca şi omul din cameră. Probabil acelaşi asasin. Poate că voiau să ajungă la tine şi că omul i-a surprins şi ţi-a salvat viaţa. Nu cred că vrei să îţi asumi un astfel de risc.

Se chinui să înţeleagă de ce ar vrea cineva să îl omoare tocmai pe el. Tocmai acolo. Dar decise că e mai bine să se gândească la