— Alo! Am zis.

  Haruki Muraka

  Aveam sentimentul că trebuia să-i spun ceva Maltei Kanfi dar nu-mi puteam aminti ce anume. Mi-am răsucit puţin capul şi m-am gândit bine.

  — A, da, voiam să vă sun şi eu mai de mult. S-a întors pisica.

  După patru-cinci secunde am auzit-o şi pe ea:

  — S-a întors pisica?

  — Da, de fapt datorită ei ne cunoaştem şi de aceea ţineam să vă informez.

  — Când s-a întors?

  — La începutul primăverii şi de atunci stă cu mine.

  — Arată la fel? Nu s-a schimbat deloc de când a dispărut? S-a schimbat?

  — Dacă stau să mă gândesc bine, poate doar forma cozii este puţin altfel, am zis. Când am mângâiat-o în ziua în care s-a întors, mi s-a părut că vârful e puţin mai răsucit. Dar poate m-am înşelat… Lipsise aproape un an.

  — Sunteţi sigur că-i aceeaşi pisică?

  — Absolut sigur. Mi-aş fi dat şi eu seama dacă nu era.

  — Vă înţeleg, dar îmi pare rău că trebuie să vă mărturisesc că am la mine coada pisicii adevărate.

  Malta Kano a pus receptorul pe masă, s-a ridicat şi şi-a scos haina. După cum bănuisem, nu avea nimic sub ea. Mărimea şi forma sânilor, precum şi părul pubian semănau cu ale Cretei Kano. Nu şi-a scos pălăria de scai. S-a întors cu spatele şi am văzut coada pisicii prinsă între fese. Era pe măsura trupului ei, mult mai mare decât cea originală, dar ca formă semăna perfect cu a lui Macrou. Avea acelaşi vârf răsucit, deşi părea mult mai reală decât a motanului meu.

  — Vă rog să vă uitaţi atent, spuse Malta Kano. Aceasta este de fapt coada pisicii dispărute. Pisica pe care o aveţi acuBJ e doar o imitaţie. S-ar putea să semene, dar dacă o priviţi atent, veţi vedea că e diferită.

  Am întins mâna să-i ating coada, dar şi-a tras-o Apoi, aşa goală cum era, a sărit pe una dintre mese. Din tava”, s-a scurs o picătură de sânge exact în palma mea întinsă. Aceeaşi nuanţă de roşu ca şi pălăria din scai a Maltei

  — Domnule Okada, pe fetiţa Cretei Kano o cheamă Co spuse ea din vârful mesei, dând puternic din coadă.

  — Corsica?

  — Nici un om nu e o insulă”, se amestecă şi Ushika câinele negru.

  Fetiţa Cretei Kano? M-am trezit ud leoarcă.

  De mult nu mai avusesem un vis atât de lung, intens şi nefragmentat. Şi foarte ciudat. Inima a continuat să-mi bată puternic. Am făcut un dus fierbinte şi mi-am pus o pijama curata. Era unu noaptea, dar îmi sărise somnul. Ca să mă mai calmez, am luat o sticlă de coniac din bufet, mi-am turnat un pahrsr şi l-am băut pe tot.

  Am pornit apoi spre dormitor să-l caut pe Macrou. Motanul era încolăcit sub plapumă şi dormea buştean. Am dat plapuma la o parte şi i-am luat coada în mână ca să-i studiez forma. Mi-am trecut degetele peste ea, încercând să-mi amintesc cât mai exact unghiul curburii, dar motanul s-a întins enervat şi s-a culcat la loc. Nu mai băgăm mâna-n foc că era aceeaşi coada ca pe vremea când îl chema Noboru Wataya. Parcă îmi venea să cred că vârful cozii Maltei Kano semăna mai mult cu cea a motanului Noboru Wataya. Îmi aminteam perfect forma şi culoarea cozii din vis.

  Pe fetiţa Cretei Kano o cheamă Corsica, îmi spusese Malta Kano în vis.

  Nu m-am îndepărtat prea mult de casă în ziua următoare. Dimineaţă am făcut cumpărături de la magazinul universal de lângă gară şi mi-am pregătit prânzul. I-am dat motanului să mănânce nişte sardele proaspete. După-amiază am înotat în bazinul din cartier, la care nu mai ajunsesem de mult. Nu era aglomerat, lumea fiind probabil ocupată cu pregătirile de Anul Nou, La difuzoare se auzeau colinde de Crăciun, înotasem vreo mie de metri când mi s-a pus un cârcel la picior şi am decis să mă opresc. Peretele bazinului era frumos decorat pentru sărbători.

  Am ajuns acasă şi am fost foarte surprins de scrisoarea pe care am găsit-o în cutie. Era groasă. Ştiam de la cine e fără să mă uit la expeditor. Singurul care-mi scria scrisori atât de lngrijite şi elegante era locotenentul în rezervă Mamiya.

  Voiam să vă mai spun câte ceva din povestea mea şi încerc luni de zile să vă scriu, dar au tot intervenit diverse lucruri CQ-re ni-au împiedicat să mă aşez la birou şi să mă aştern pe

  Haruki Mura scris. Nici nu mi-am dat seama că a mai trecut un an, îmbătrânesc şi viaţa mea se poate stinge în orice clipă, aşa ca am considerat că nu mai pot amâna la infinit ceea ce mi-am propus să fac. S-ar putea ca această scrisoare să fie lungă, dar sper din tot sufletul, domnule Okada, că nu vă deranjează.

  Când v-am înmânat amintirea din partea domnului Honda vara trecută, v-am povestit destul de multe despre timpul petrecut In Mongolia, dar aş avea să mai adaug câte ceva, „urmarea” cum se spune. Am avut motivele mele pentru care nu v-am povestit atunci chiar totul. În primul rând, povestea ar fi fggt mult prea lungă. Dacă vă amintiţi, aveam nişte treburi urgente şi pur şi simplu n-am avut timp să vă povestesc tot. Poate motivul cel mai ijnportant ar fi că nu mă simţeam atuiî$ pregătit sufleteşte să dezvălui cuiva toată povestea.

  — U, După ce-am plecat însă, mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să am reţineri şi ar fi fost cazul să vă povestesc totul ^W ascunzişuri.

  Vt

  Pe data de 13 august 1945, pe când stăteam prăbuşit k pământ cu puşca mitralieră în mână, la marginea oraşutifr Hailar, mi-am pierdut braţul stâng din pricina senilelor „WjB tanc rusesc T34. M-au dus imediat la spitalul sovietic din Cifa şi chirurgul care m-a operat a reuşit să-mi