salveze viaţa. Du cum v-am mai spus, fusesem transferat la Corpul de Insf al Cartierului General al Armatei Kwantung din Hsin Ci obligată să se retragă de îndată ce Uniunea Sovietică a război Japoniei. Decis să pier pe front, am cerut să fiu mii la unitatea din Hailar, în apropierea graniţei, unde m-am of singur drept carne de tun şi am atacat un tanc rusesc grenadă. După cum îmi prezisese domnul Honda pe răului Halhân Gol, nu aveam să mor prea uşor. Mi-am pief doar braţul, nu şi viaţa. Cei de sub comanda mea au fost presupun. E adevărat că respectam un ordin, dar a fost uni sinucigaş stupid. Armele noastre jalnice n-aveau cur înfrunte uriaşul T34.

  Singurul motiv pentru care armata sovietică mi-a ac toate îngrijirile a fost faptul că am spus ceva în limba ru timp ce deliram, sau cel puţin aşa au susţinut ei. Am înv nişte noţiuni de bază, v-am mai spus, iar la Cartierul Get din Hsin Chin aveam destul timp liber ca să mai pun măr, pe carte. Am învăţat serios, astfel că mai spre sfârşitul razi am ajuns să vorbesc ruseşte destul de fluent, în Hsin Chin locuiau destul de mulţi ruşi şi am cunoscut şi câteva chelneriţe, aşa că nu duceam lipsă de partener de conversaţie. Se pare că în timp ce zăceam fără cunoştinţă, rusa mea s-a dat de gol singură. Armata sovietică a plănuit de la bun început să trimită în Siberia toţi prizonierii de război japonezi din Manciuria şi să-i folosească la muncă silnică, aşa cum procedaseră şi cu soldaţii nemţi după ce s-a terminat războiul în Europa. Or fi fost ruşii câştigători, dar economia lor se afla într-o situaţie critică după războiul cel lung, iar lipsa mâinii de lucru constituia o problemă arzătoare peste tot. Una dintre priorităţile lor era să-şi asigure mână de lucru masculină, prin recrutarea prizonierilor de război. Pentru asta aveau nevoie şi de interpreţi, dar numărul lor era extrem de mic. Când au văzut că vorbesc ruseşte, au preferat să mă trimită la spitalul din Cita decât să mă lase să mor. Dacă n-aş fi mormăit cuvintele alea ruseşti în delir, m-ar fi lăsat cu siguranţă să-mi dau duhul pe malul râului Halhân Gol şi m-ar fi îngropat fără să-mi pună măcar o piatră la căpătâi. Ciudată mai este soarta omului!

  După ce-au făcut investigaţii serioase în ceea ce mă priveşte şi după câteva luni de instruire ideologică, m-au trimis la o mină de cărbune din Siberia pe post de interpret. Am să omit detaliile legate de acea perioadă, dar vreau să vă spun doar câte ceva despre educaţia ideologică pe care am primit-o. Înaintea războiului, în timpul studenţiei citisem nişte cărţi marxiste interzise, având mare grijă să nu fie găsite de poliţie. Măr-turiKi'Kc că nu-mi era cu totul antipatică ideologia comunistă, dar văzusem prea multe ca să o înghit fără discernământ. Datorită colaborării cu Serviciul de Informaţii, cunoşteam foarte °ine istoria sângeroasă a oprimării staliniste din Mongolia. De a început revoluţia, au trimis zeci de mii de preoţi lamaişti, i şi alte forţe din opoziţie în lagărele de concentrare, au fost lichidaţi cu cruzime. Cam acelaşi lucru s-a întâm-Ptot şi în Uniunea Sovietică. Chiar dacă aş fi putut să cred în ldeologia comunistă, nu mai puteam crede în oamenii şi sistemul responsabil pentru punerea ei în practică. Simţeam că era cam Acelaşi lucru cu ceea ce făcusem noi, japonezii, în Manciuria. *< cred că vă puteţi imagina cât de mulţi muncitori chinezi au st ucişi în timpul construirii bazei secrete de la Hailar – ucişi Cu bună ştiinţă ca să li se închidă gura pe vecie şi să păstreze Secretul planurilor de construcţie a bazei.

  Haruki Mur

  Pe lângă toate astea, am fost şi martorul jupuirii de viu A unui om, crimă ordonată de ofiţerul rus şi executată cu sânsti rece de către subordonaţii lui mongoli. Am fost apoi azvârlit fa fântâna aceea din Mongolia şi din pricina luminii stranii tfe care avusesem parte, mi-am pierdut dorinţa de a mai trăi Cum credeţi că mai poate cineva ca mine să creadă în politica şi în ideologie?

  Ca interpret, am făcut legătura dintre prizonierii de război japonezi din mină şi rusii care i-au capturat. Nu ştiu cum o fi fost în celelalte lagăre de concentrare siberiene, dar acolo unde eram eu, mureau o mulţime de oameni zilnic şi cauze erau destule: subnutriţie, surmenaj, surpări, inundaţii, condiţii ins& lubre din pricina cărora izbucneau tot felul de epidemii, gerurile cumplite, violenţa paznicilor, reprimarea brutală a oricărei rezistenţe cât de mici. Au fost şi cazuri de linşare a japonezilor de către concetăţeni. În asemenea împrejurări omul nu mai simţea pentru semenul său decât ură, îndoială, teamă, disperare, Atunci când numărul morţilor creştea atât de mult încât forţa de muncă era pusă în pericol, aduceau noi trenuri de prizonieri. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în zdrenţe, vlăguiţi şi de obicei nu rezistau condiţiilor grele din mină mai mult de câteva săptămâni. Morţii erau aruncaţi în puţuri de mină abandonate pentru că nu avea cine să le sape morminte. Oricum pământul era îngheţat în tot cursul anului şi nu s-ar fi descurcat doar cu cazmale. De aceea, minele părăsite erau ideale pentru cadavre. Erau adânci şi întunecate, iar din pricina gerului nu se răspândea mirosul trupurilor intrate în putrefacţie. Din când în când mai aruncau câte un strat de cărbuni peste ele. Când se umplea un asemenea puţ de mină, îi puneau capac şi treceau la următorul.

  Uneori nu aruncau numai cadavre în puţuri, ci şi oamettiţ vii ca să ne dea o lecţie tuturor. Soldaţii japonezi care îffi exprimau în vreun fel nemulţumirea erau bătuţi crunt şi K rupeau mâinile şi picioarele înainte de a fi aruncaţi în menea gropi. Ţipetele lor îmi răsună şi acum în urechi; o, iadul pe pământ acolo.

  Mina funcţiona ca punct strategic important pentru me> partidului comunist trimişi acolo de către Comitetul Cei Duceau o viaţă bună şi se bucurau de protecţie m partea armatei. Se spunea