Cronica, păsării-arc mplit de calculat şi dur. Singura lui grijă era să sporească productivitatea muncii, indiferent de câtă mână de lucru dispunea – aspect care nu-l privea absolut deloc. Atâta vreme cât producţia creştea, Partidul Comunist U recunoştea meritele, îl răsplătea şi primea şi forţă de muncă nouă. Nu-l afecta deloc numărul muncitorilor morţi, ştia că ei urmau să fie înlocuiţi. Pentru a spori cifrele de producţie, ordona şi săparea unor filoane care în mod normal n-ar fi fost acceptată, fiind considerată foarte periculoasă. Normal că numărul accidentelor creştea, dar lui nu-i păsa câtuşi de puţin.

  Nn numai directorul minei era un individ neîndurător, dar majoritatea, celor din tabără, foşti puşcăriaşi, mulţi dintre ei fără şcoală, erau de o cruzime şi o sete de răzbunare de-a dreptul şocante. Nu aveau pic de milă sau afecţiune pentru ninit'in, ca şi când aerul îngheţat al Siberiei şi izolarea de restu' lumii îi transformase în adevărate brute. Comiscseră crime şi fuseseră trimişi în Siberia, dar după ce şi-au ispăşit pedeapsa nu mai aveau familii la care să se întoarcă, nu aveau practic unde merge. De aceea s-au căsătorit cu localnice, le-au turnat copii şi s-au stabilit pe pământul siberian.

  În mină nu lucrau numai prizonieri japonezi, ci şi criminali ruşi, prizonieri politici şi foşti ofiţeri renegaţi de sistemul lui Stalin. Aceştia erau de obicei oameni cu studii superioare şi de o calitate deosebită. Printre ruşi se aflau şi femei şi copii, probabil rămăşiţe izolate ale familiilor prizonierilor politici. Femeile şi copiii adunau gunoiul, spălau rufe, iar tinerele erau folosite ca prostituate, în afară de ruşi, trenurile mai aduceau Şi polonezi, unguri şi alţi străini, dintre care unii cu pielea mai închisă la culoare (armeni sau kurzi presupun). Lagărul era împărţit în trei zone: cea cu prizonierii japonezi ocupa suprafaţa cea mai întinsă, apoi criminalii şi prizonierii de război şi zona fără criminali, în aceasta din urmă trăiau mineri şi specialişti în minerit, ofiţeri şi paznici ai detaşamentului mili-far, unii dintre ei cu familiile, precum şi cetăţeni ruşi. În Apropierea gării se afla o garnizoană mare. Prizonierilor de război şi celorlalţi prizonieri li se interzicea să părăsească zonele afectate lor, care erau despărţite unele de altele prin 8ârmă ghimpată şi păzite de soldaţi cu mitraliere.

  Ca translator, eu trebuia să trec zilnic pe la Cartierul General aveam dreptul să mă mişc dintr-o zonă în alta pe baza Permisului special, în apropierea gării erau Cartierul General

  614 Haruki Murakarnt şi o stradă principală cu mai multe magazine sărăcăcioase şi murdare, un bar şi un han pentru oficiali şi pentru ofiţerii superiori care veneau în inspecţie. Piaţeta era împrejmuită cu jgheaburi pentru cai, iar în mijlocul ei se înălţa un catarg pe care fâlfâia marele steag roşu al Uniunii Sovietice. Sub steag era o maşină blindată prevăzută cu mitralieră, de care stătea întotdeauna rezemat un tânăr soldat încruntat, cu o ţinută milităroasă. Spitalul militar nou construit se afla într-unul din capetele piaţetei, cu statuia uriaşă a lui losif Stalin la intrare.

  Aş vrea să vă vorbesc acum despre o anume persoană pe care am cunoscut-o în primăvara anului 1947, cred că pe la începutul lunii mai, după ce s-a topit în sfârşit zăpada. Trecuse deja un an şi jumătate de când mă aflam la mină. Când l-am văzut prima dată, purta uniforma pe care o primesc toţi prizonierii ruşi. Se ocupa de nişte reparaţii în zona gării împreună cu vreo zece compatrioţi de-ai lui. Spărgeau bolovani cu barosul şi împrăştiau pietrişul pe drum. Zgomotul acela puternic răsuna până departe. Mă întorceam de la Biroul Central al Minelor unde predasem un referat şi a trebuit să trec pe lângă gară. Sergentul care conducea lucrările m-a oprit şi mi-a cerut permisul. L-am scos din buzunar şi i l-am dat. Mătăhălosul de sergent s-a uitat cu suspiciune la el şi mi-a fost clar că nu ştia să citească. L-a chemat pe unul dintre prizonierii care lucrau acolo şi l-a pus să citească cu voce tare. Respectivul prizonier se deosebea de toţi ceilalţi de la o poştă, părea un om cu foarte multă scoală. Era el. Când l-am văzut, am simţit că mi se scurge tot sângele din faţă. Simţeam că mă sufoc în adevăratul sens al cuvântului, de parcă eram sub apă şi mă înecam.

  Prizonierul cel cultivat nu era altul decât ofiţerul rus care ordonase soldaţilor mongoli să-l jupoaie de viu pe Yamamoto, pe malul râului Halhân Gol. Era vlăguit, aproape chelise şi * lipsea un dinte din faţă. În locul uniformei fără cusur în care-l văzusem îmbrăcat acolo, avea acum nişte haine jerpelite, iar în locul pantofilor sclipitori, nişte tenişi din pânză plini de găuriLentilele ochelarilor erau murdare şi zgâriate, rama îndoita* dar era cu siguranţă el. N-aveam cum să nu-l recunosc. El, rândul lui, mă privea fix, curiozitatea fiindu-i sigur st< de privirea mea mirată. Şi eu mă mai ofilisem în cei nouă şi începusem să încărunţesc. Mi s-a părut că m-a recu îi citeam uimirea în ochi. Cred că se aşteptase să fi putrezit în fântâna mongolă, dar nici eu nu mă gândeam că o să-l întâlnesc prizonier într-un lagăr din Siberia.

  Şi-a recăpătat prezenţa de spirit în câteva secunde şi a început să citească tot ce scria pe permis, analfabetului de sergent care purta o puşcă pe umăr. Mi-a citit numele, calificarea de translator în lagăr, drepturile de a mă deplasa peste toi.; aşa mai departe. Sergentul mi-a înapoiat permisul şi mi-a făcut semn cu bărbia să-mi văd de drum. Am făcut câţiva paşi şi m-am întors. Omul acela se uita după mine. Mi s-a părut că zâmbea în colţul gurii, deşi se putea foarte bine ca imaginaţia să-mi foace feste. Mi-a fost imposibil să ţin drumul drept din cauză că-mi tremurau cumplit picioarele. Mi-arn amintit într-o clipă toată groaza pe care o trăisem cu nouă ani în urmă.

  Mi-am închipuit că respectivul fusese probabil acuzat de ceva şi