class="p1">  Haruki pe câţiva dintre foştii mei tovarăşi cu care nu mă mai înţeleg deloc şi am nevoie de ajutorul vostru pentru asta. Deci, aveni nişte interese comune şi atunci de ce să nu ne dăm mâna şi să acţionăm împreună? Americanul zice: „Dai şi primeşti”. Dacă acceptaţi cooperarea, n-am să fac nimic în dezavantajul dumneavoastră. Nu mă ţin de glume şi de şiretlicuri. Ştiu că nu sunt în situaţia de a vă cere să mă agreaţi pentru că ne leagă nişte amintiri nu tocmai plăcute, dar lăsând la o parte aparenţele, să ştiţi că sunt un om de onoare şi-mi ţin întotdeauna promisiunile. Deci, haideţi să uităm ce-a fost!

  Gândiţi-vă bine câteva zile la oferta mea şi daţi-mi un răspuns categoric. Eu zic că merită să încercaţi. Nu aveţi nimic de pierdut, nu? Fiţi atent să nu vorbiţi despre asta decât cu cei în care aveţi încredere deplină. Se află turnători şi printre oamenii dumneavoastră, fiţi sigur. Aveţi grijă să nu se afle ceva pentru că lucrurile ar lua o turnură îngrozitoare. Puterea mea este destul de limitată aici, în lagăr.

  Când am ajuns în tabără, l-am tras de o parte pe un fost locotenentcolonel de armată ca să-i spun de oferta lui Boris. Era un tip integru, cu minte ascuţită. Fusese comandantul unui detaşament care se închisese într-o fortăreaţă din Munţii Hingan, refuzând să arboreze steagul la aflarea veştii capitulării Japoniei. Acum era un fel de lider neoficial al prizonierilor de război japonezi, un om căruia ruşii îi recunoşteau valoarea. I-am povestit tot ce-am discutat cu Boris, omiţând incidentul de pe malul râului Halhân Gol, legat de Yamamoto. I-am spus că Boris a fost ofiţer superior în poliţiO' secretă. Colonelul părea interesat de ideea eliminării actualului conducător al lagărului şi de asigurarea autonomiei prizonierilor japonezi de război. Am ţinut să subliniez că Boris era un tip periculos, care ucidea cu sânge rece, un individ alunecos de la care nu ştiai niciodată la ce să te aştepţi. Posibil„, a spus el, „dar poate are dreptate când zice că nu nimic de pierdut.” şi avea dreptate. Dacă urma să se întâmp ceva neaşteptat, oricum nu putea fi mai rău de-atât, mi-am z1* eu. Lucrurile nu stăteau însă chiar aşa, pentru că iadul cunoaşte limite., 5

  După câteva zile am reuşit să stabilesc o întâlnire f/*”*? Boris şi respectivul locotenent-colonel, într-un loc ferit indiscrete, iar eu le-am servit drept interpret. Cele treizeci minute de discuţii s-au încheiat cu un pact secret şi cei doi bătut palma. Nu mai ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Ei au evitat contactul direct pentru a nu atrage atenţia şi au început un schimb de mesaje codificate, asigurând astfel secretul deplin al misiunii. Rolul meu de intermediar a luat astfel sfârşit, ceea ce nu m-a deranjat absolut deloc. Dacă era posibil, preferam să nu -mai am de-a face cu Boris în viaţa mea. Abia mai târziu urme să-mi dau seama că aşa ceva era absolut imposibil.

  Ihipă cum promisese Boris, cam după o lună, Comitetul Ceri t'-al l-a demis din funcţie pe respectivul gruzin şi a trimis pe a! Tcineva de la Moscova după două zile. După alte două zile, s-au mai găsit trei prizonieri japonezi care se spânzuraseră pe. S-iv noapte. Atârnau de grinzi ca să se creadă că s-au sinucis, dar bătea la ochi de la o poştă că a fost vorba de linşare din part'.'ii concetăţenilor lor. Probabil că cei trei fuseseră informatorii despre care-mi vorbise Boris. Nu s-a făcut absolut nici n investigaţie, iar la ora aceea Boris trăgea sforile în lagărul de concentrare după bunul lui plac.

  Bâta de baseball dispare Coţofana hoaţă revine

  Cu un pulover şi o haină scurtă pe mine şi cu căciula de lână trasă până aproape pe ochi, am escaladat zidul şi am coborât pe alee. Mai era până se lumina de ziuă şi lumea dormea încă. M-am furişat până la „reşedinţă”.

  Lucrurile erau aşa cum le lăsasem cu şase zile în urmă, iar chiuveta plină de vase murdare. N-am găsit nici un mesaj scris şi nici pe robotul telefonic. Ecranul calculatorului din camera lui Scorţişoară era la fel de rece şi tăcut ca şi înainte. Caloriferele mergeau, în cameră păstrându-se o temperatură constantă. Mi-am scos haina şi mănuşile, am pus apă la fiert şi mi-am făcut un ceai. Am mâncat nişte biscuiţi cu brânză, am băut ceaiul, am spălat vasele şi le-am pus la loc. Se făcuse ora nouă, dar nici urmă de Scorţişoară.

  Am ieşit în grădină, am ridicat capacul de pe fântână şi m-am uitat înăuntru. Era aceeaşi beznă deasă. Cunoşteam bine fântâna – întunecimea, mirosul – de parcă făcea parte din propriul meu trup. Cred că o ştiam mai bine decât pe Kumiko. Bineînţeles că imaginea ei era încă foarte vie şi dacă închideam ochii, îmi aminteam amănunţit vocea, chipul, trupul, felul în care se mişca. La urma urmei, trăisem cu ea în aceeaşi casă timp de şase ani. Cu toate acestea, simţeam că erau lucruW legate de ea pe care nu mi le puteam aminti exact, sau poat” nu eram sigur de ele – la fel cum nu-mi aminteam exact cuBft era răsucit vârful cozii motanului când a revenit acasă.

  M-am aşezat pe bordura fântânii, mi-am băgat mâinile buzunare şi am privit în jur. Aveam senzaţia că o să îneca; curând o ploaie rece sau chiar ninsoarea. Nu bătea vântul, era frig. Pe cer s-a învârtit un stol de păsărele, alcătuind un tipar complex şi codificat, după care a dispărut subit. Am auzit apoi şi un avion, dar nu l-am văzut din pricina stratului gros de nori. Puteam să cobor liniştit în fântână pe o asemenea zi noroasă, fără să-mi fie teamă că mă vor durea ochii de la lumina soarelui la ieşire.

  Am mai rămas însă o vreme locului, fără să fac nimic. Nu aveam nici o grabă. Ziua de-abia începuse şi până la prânz mai era destul. Am dat frâu liber gândurilor care m-au asaltat, fără să încerc să