le pun în ordine. Unde fusese oare dusă pasarea din piatră care stătuse aici atâta amar de vreme? Se afla acum în altă grădină, privind ca şi mai înainte spre cer? Sau D fi fost aruncată o dată cu gunoiul după demolarea casei lui Miyawaki? Mi-o aminteam cu drag şi aveam sentimentul că acea grădină îşi pierduse ceva din echilibru din pricina absenţei acelei sculpturi.

  Imediat după ora unsprezece, când n-am mai avut la ce mă gândi, am coborât în fântână pe scara ce rămânea în permanenţă acolo. Când am atins fundul fântânii, am respirat adânc de câteva ori, ca de obicei, ca să verific aerul. Era la fel -mirosea a mucegai, dar părea respirabil. Am pipăit după bâta pe baseball pe care o lăsasem rezemată de zid. Nu mai era. Nu am găsit-o nicăieri. Dispăruse complet, fără urmă.

  M-am aşezat şi m-am rezemat de zid, oftând.

  Cine să-mi fi luat bâta de baseball? Scorţişoară era singurul pe care-l bănuiam, singurul care ştia de existenţa ei şi poate singurul care s-ar fi încumetat să coboare până-n fundul fântânii. Ce motiv avea să o fi luat? Chiar nu puteam înţelege, de fapt era doar unul dintre lucrurile pe care nu le înţelegeam.

  Deci nu aveam de ales, azi trebuia să-mi văd de ale mele fără bâta de baseball. Nu-mi făceam probleme, numai că eu simţeam bâta aceea ca pe un talisman. Mă descurcam eu, doar fliai reuşisem să intru în încăperea aceea fără ea. Mulţumit de concluzia la care am ajuns, am tras de sfoară şi am pus capacul Pe fântână. Mi-am încrucişat braţele pe genunchi şi am închis ochii.

  Aşa cum se întâmplase şi data trecută, n-am fost capabil să concentrez cât aş fi vrut. Au năvălit în creierul meu tot felul de gânduri, blocându-mi concentrarea. Ca să scap de ele, încercat să mă gândesc la bazinul în care înotam de obicei – Bazinul de douăzeci şi cinci de metri din cartier. M-am imaginat

  Haruki făcând craul şi sărituri. Nu îmi doresc viteză, ci doar să liniştit, îmi scot coatele din apă încet, cu minimum de zgomot posibil, apoi străpung apa cu degetele înainte. Iau apă în gura şi îi dau drumul încet, de parcă respir sub apă. După o vreme îmi simt trupul înotând natural, ca purtat de o adiere de vânt Nu aud decât propria-mi respiraţie. Plutesc pe aripile vântului ca o pasăre pe cer, privind pământul de sus. Văd oraşe îndepărtate, oameni minusculi şi ape curgătoare. Mă învăluie un sentiment asemănător extazului, înotul este cel mai minunat lucru din viaţa mea. Nu am rezolvat niciodată nimic cu el, dar nici rău nu mi-a făcut, înotul. În clipa aceea am auzit ceva.

  Mi-am dat seama că aud un bâzâit monoton în întuneric. Bzzzzzzzz. Parcă erau aripi de insectă. Şi totuşi, sunetul acela era prea artificial, prea mecanic pentru a fi bâzâit de aripi. Varia uşor ca frecvenţă, ca atunci când încearcă cineva să regleze un post pe unde scurte. Mi-am ţinut respiraţia şi am ascultat, încercând să prind direcţia din care venea. Aveam sentimentul că se apropie dinspre un anumit punct întunecos şi în acelaşi timp, din capul meu. Îmi era aproape imposibil să fac distincţia între cele două zone în bezna aceea.

  În timp ce-mi concentram atenţia asupra sunetului, am adormit, fără să fi avut înainte senzaţia de somnolenţă. Am adormit brusc, de parcă mă plimbasem pe un coridor cu mintea golită de gânduri şi cineva m-a vârât, brusc, într-o încăpere necunoscută. Nu ştiu cât am zăcut în starea aceea de letargie. Oricum nu prea mult, poate doar o clipă, dar când mi-a revenit cunoştinţa, ştiam că mă aflam deja în alt întuneric. Aerul şi temperatura difereau, calitatea şi densitatea lui erau şi ele cu totul altele. Acest întuneric părea puţin modificat din pricina unei lumini palide, opace. Un miros familiar de polen tot* izbit nările. Mă aflam în camera aceea ciudată de hotel. Am ridicat capul, am privit în jur, mi-am ţinut respirat„-Trecusem prin zid.,”

  Stăteam pe covor, cu spatele rezemat de perete, încă ntip aveam mâinile împreunate pe genunchi. Deşi căzusem somn cumplit de adânc cu o clipă în urmă, acum eram treaz. Trecând prin două stări extreme în decurs de o mi-a trebuit puţin timp ca să-mi revin. Inima-mi bl puternic. Fără nici o îndoială sunt aici. Am reuşit să până la urmă.

  În bezna formată din mai multe straturi fine, încăperea arăta exact cum mi-o aminteam. Pe măsură ce ochii mi se obişnuiau cu întunericul, am început totuşi să depistez mici diferenţe. Mai întâi, telefonul era în altă parte. Fusese mutat de pe noptieră pe o pernă înaltă, în care părea îngropat cu toţii' Am constatat apoi că scăzuse cantitatea de whisky din sticlii – mai era doar puţin pe fund. Gheaţa din frapieră se topise şi se transformase în apă tulbure. Paharul era uscat pe dinăuntru, iar când l-am atins, am constatat că se acoperise de praf. M-am apropiat de pat, am ridicat receptorul şi l-am dus la ureche. Telefonul nu avea ton. Camera arăta de parcă fusese abandonată de multă vreme. Nu era nici urmă de prezenţă umană acolo. Doar florile din vază îşi păstraseră parfumul lor ciudat.

  Mi-am dat totuşi seama că fusese cineva în pat: cearşafurile, cuvertura şi pernele erau puţin deranjate de la locul lor. Am dat cuvertura la o parte să văd dacă era cald aşternutul, dar nu era. Nu mirosea nici a cosmetice. Se pare că trecuse destul de mult timp de când patul zăcea părăsit. M-am aşezat pe marginea lui, am privit în jur şi am ciulit urechile, dar n-am auzit nimic, încăperea arăta ca un mormânt străvechi din care hoţii de morminte furaseră cadavrul.

  Brusc a sunat telefonul. Mi-a îngheţat inima şi arătam ca o pisică speriată. Reverberaţiile ascuţite din aer au trezit firele de polen care pluteau, iar petalele florilor şi-au ridicat chipurile în îiituneric. Cum putea să sune telefonul? Îl verificasem doar cu câteva clipe în urmă şi nu avea