ton. Mi-am reglat respiraţia, mi-ain controlat bătăile inimii şi m-am asigurat că mă mai aflam în camera aceea. Am întins mâna, am atins receptorul cu degetele şi am ezitat puţin înainte de a-l ridica din furcă. °ână atunci apucase deja să sune de trei sau de patru ori.

  — Alo!

  Telefonul a murit în clipa în care am ridicat receptorul. Simţeam în mână apăsarea ireversibilă a morţii, ca un sac de nisip.

  — Alo! Am mai încercat o dată, dar nu mi-a răspuns decât ecoul nealterat al vocii mele, de parcă ricoşa dinspre un zid jpos. Am pus receptorul jos, l-am ridicat iar şi am ascultat, ^ici un SUnet. M-am aşezat pe marginea patului, încercând Să-mi controlez respiraţia şi aşteptând să sune iar. N-a mai

  Haruki Murakatni sunat. Priveam firele de polen din aer, care se întorceau la bezna dinainte, încercam să-mi amintesc sunetul telefonului dar nici măcar nu mai eram sigur că sunase. Dacă mă mai lăsam copleşit de asemenea îndoieli, nu se mai sfârşea cu ele* Trebuia să trag o linie de demarcaţie pentru că altfel începea să devină periculos de îndoielnică propria mea existenţă. Telefonul sunase cu siguranţă. În următoarea clipă murise. Mi-am dres glasul, dar şi sunetul acela s-a stins într-o clipă.

  M-am ridicat şi m-am învârtit prin cameră. Am studiat pardoseala, m-am uitat la tavan, m-am aşezat pe masă, m-am rezemat de perete, am învârtit brusc mânerul uşii, am aprins şi am stins lampadarul. Fereastra era blocată dinafară. Am încercat să prind orice sunet posibil, dar tăcerea era asemenea unui zid înalt. Şi totuşi, simţeam o prezenţă care încerca să mă inducă în eroare, îşi ţinea parcă respiraţia, stătea lipită de pereţi, încercând să devină invizibilă pentru a nu o depista. Aşa că eu m-am prefăcut că nu văd nimic. Se pare că ne pricepeam foarte bine la păcălitul reciproc. Mi-am dres iar glasul şi mi-am dus degetele la buze.

  M-am hotărât să mai inspectez o dată camera. Am încercat iar lampadarul, dar nu funcţiona. Am deschis sticla de whisky şi am mirosit ce mai rămăsese. Mirosul era neschimbat. Cutty Sark. Am pus dopul la loc şi am lăsat sticla pe masă. Am dus iar receptorul la ureche, dar era mort. Am făcut câţiva paşi ca să simt covorul sub picioare. Mi-am apropiat urechea de perete şi mi-am concentrat toată atenţia în încercarea de a auzi orice sunet ar fi putut trece prin el, dar nu s-a auzit absolut nimic. Am păşit spre uşă şi am răsucit mânerul, deşi ştiam că n-avea nici un rost. S-a răsucit uşor spre dreapta. Pentru moment, n-am putut însă accepta faptul acela ca fiind adevărat. Alta dată, mânerul acela fusese de neurnit, de parcă îl cimentaseră. Am încercat din nou. Mi-am tras mâna, am întins-o iar spre el şi l-am învârtit înainte şi înapoi. S-a mişcat foarte uşor în mâna mea şi din pricina asta am avut o senzaţie cumplit de stranie, de parcă mi s-ar fi umflat limba în gură.

  Uşa este descuiată.

  Am tras puţin de mâner şi uşa s-a deschis spre interior” atât cât să pătrundă un fascicul puternic de lumină. Bâta o* baseball. Dacă aş fi avut-o la mine, m-aş fi simţit mai siguranţă. Ei, hai, lasă bâta! Am deschis uşa larg. M-am în stânga, apoi în dreapta, ca să mă asigur că nu era şi am ieşit pe coridor. Era un coridor lung, mochetat. Puţin mai încolo am văzut o vază plină cu flori. Era vaza după care mă ascunsesem până când a bătut la uşă chelnerul care fredona o melodie, în amintirea mea coridorul era foarte lung, cu multe cotituri şi bifurcaţii, dar reuşisem să ajung acolo pentru că-l urmărisem pe chelner. Pe uşă scria 208.

  Am păşit cu precauţie spre vază. Speram să-mi găsesc drumul spre holul în care îl văzusem pe Noboru Wataya la televizor. Acolo era multă lume şi poate reuşeam să găsesc vreo cheie a problemei care mă frământa. A umbla singur prin hotelul acela semăna însă cu o aventură în deşert, fără busolă. Dacă nu găseam holul şi nici nu reuşeam să mă întorc la camera 208, rămâneam prizonier pe vecie în acel labirint şi nu mă mai puteam întoarce niciodată în lumea reală.

  Nu aveam timp de ezitări. Poate era ultima mea şansă. Aşteptasem şase luni în fundul fântânii să mi se deschidă uşa şi s-a deschis în sfârşit, în plus, fântâna îmi va fi luată în curând, aşa că, dacă nu reuşeam acum, tot timpul investit şi efortul depus ar fi fost în zadar.

  Am cotit de câteva ori. Tenişii mei murdari nu scoteau nici un sunet pe covor. Nu se auzea absolut nimic – nici voci, nici muzică, nici televizor, nici măcar un ventilator sau un lift. Hotelul era cufundat într-o linişte desăvârşită, ca o ruină uitată de vreme. Am cotit de multe ori şi am trecut pe lângă nenumărate uşi. Coridorul se tot bifurca şi o luam numai la dreapta în ideea că dacă mă rătăceam şi mă hotărâm să mă întorc, puteam să găsesc camera luând-o doar la stânga. Simţul direcţiei mă părăsise deja. Nu mă aflam practic mai aproape de nimic. Numerele camerelor nu erau în ordine şi nu se mai terminau, aşa că nu-mi erau de nici un ajutor. Oricum mi se Ştergeau din minte chiar înainte de a le fi putut memora. Din când în când aveam senzaţia că le mai văzusem. M-am oprit în mijlocul coridorului şi mi-am tras sufletul. Oare mă învârteam mereu în cerc, ca unul care se rătăceşte prin Pădure?

  Pe când stăteam aşa şi nu ştiam ce să mai fac, am auzit un sunet cunoscut în depărtare. Era fluieratul chelnerului. Se auzea foarte clar şi nimeni nu mai putea fluiera ca el. Fredona, Ca şi data trecută, Coţofana hoaţă a lui Rossini. Nu e o melodie uŞoară, dar se pare că n-avea probleme. Am luat-o pe coridor

  ] l*

  628 Haruki Murakanti „ în direcţia melodiei şi o auzeam tot mai