La auzul cuvintelor acestea, Villefort o privi pe Valentine.

Ea plângea.

Ciudat! În emoţia pe care i-o stârniră lacrimile ei, el se uită şi la doamna de Villefort şi i se păru că un zâmbet fugar, posomorât, trecuse peste buzele ei subţiri, asemeni meteorilor pe care îi vedem lunecând siniştri printre doi nori, pe fondul unui cer furtunos.

Capitolul VII   Camera brutarului retras din afaceri

În seara zilei când contele de Morcerf ieşise de la Danglars, cu un simţământ de ruşine şi furie explicat prin răceala bancherului, domnul Andrea Cavalcanti, cu părul încreţit şi lucios, cu mustăţile ascuţite, cu mănuşi albe prin care i se cunoşteau unghiile, intrase ― stând aproape. În picioare în faetonul său ― în curtea bancherului din Chaussée-d'Antin.

După o conversaţie de zece minute în salon, izbutise să-l conducă pe Danglars în intrândul ferestrei şi acolo, după o introducere abilă, istorisise necazurile vieţii sale de la plecarea nobilului părinte. După plecarea acestuia găsise, spunea el, în familia bancherului, unde a fost primit cu bunăvoinţă, ca un fiu, toate garanţiile de fericire pe care un bărbat e dator să le caute înaintea capriciilor pasiunii ― iar în ce priveşte pasiunea, avusese norocul s-o constate în ochii frumoşi ai domnişoarei Danglars.

Danglars asculta cu cea mai profundă atenţie ― aştepta de două sau trei zile această declaraţie ― iar când ea se produse în sfârşit, ochii i se dilatară în măsura în care se acoperiseră şi se posomorâseră ascultându-l pe Morcerf.

Nu vru totuşi să primească propunerea tânărului fără a-i face câteva observaţii.

— Domnule Andrea, îi spuse el, nu eşti prea tânăr pentru a te gândi la căsătorie?

— O, nu, domnule! declară Cavalcanti; cel puţin nu mi se pare; în Italia marii seniori se căsătoresc de obicei tineri; e un obicei logic. Viaţa e aşa de schimbătoare încât suntem datori să prindem norocul de îndată ce trece pe lângă noi.

— Acum, domnule, glăsui Danglars, admiţând că propunerile dumitale, care mă onorează, sunt acceptate de soţia şi de fiica mea, cu cine vom discuta chestiunile materiale? Tratativele sunt importante şi numai părinţii ştiu să discute cum trebuie, în interesul fericirii copiilor lor.

— Domnule, tatăl meu e un om înţelept. El a prevăzut împrejurarea probabilă că voi simţi dorinţa de a mă stabili în Franţa: mi-a lăsat deci, la plecare, o dată cu hârtiile care constată identitatea mea, o scrisoare prin care îmi asigură, în cazul când voi realiza o partidă pe placul său, un venit de o sută cincizeci de mii de lire, începând din ziua căsătoriei mele. Este, după câte îmi pot da seama, un sfert din venitul părintelui meu.

— Eu am avut totdeauna intenţia de a da fiicei mele cinci sute de mii de franci, măritând-o; ea e de altminteri singura mea moştenitoare.

— Chestiunea, precum vedeţi, este cât se poate de simplă, presupunând că cererea mea nu va fi respinsă de doamna baroană Danglars şi de domnişoara Eugénie. Dispunem de un venit de o sută şaptezeci şi cinci de mii de lire. Să presupunem un lucru: că obţin de la marchiz ca, în loc de rentă, să-mi dea capitalul (nu e lucru uşor, ştiu bine, dar s-ar putea); dumneavoastră aţi întrebuinţa aceste două sau trei milioane şi două sau trei milioane în mâini iscusite pot să producă totdeauna zece la sută.

— Eu nu iau niciodată decât cu patru şi chiar trei şi jumătate, spuse bancherul. Dar, de la ginerele meu aş lua cu cinci şi am împărţi beneficiile.

— De minune, tată socrule! exclamă Cavalcanti lăsându-se târât de firea sa întrucâtva vulgară şi care, din când în când, în ciuda eforturilor ce depunea, izbucnea de sub lustrul aristocrat cu care încerca s-o acopere.

Dar, înfrânându-se numaidecât:

— O, iertaţi-mă, domnule, glăsui el; precum vedeţi, speranţa îmi ia aproape minţile; ce o să fie când va deveni realitate?

— Dar, spuse Danglars care, la rându-i, nu băga de seamă cât de repede intra în raza afacerilor conversaţia aceasta la început dezinteresată, ― există desigur o parte din averea dumitale pe care părintele nu ţi-o poate refuza.

— Care? întrebă tânărul.

— Aceea care vine de la mama dumitale.

— Desigur, aceea care vine de la mama mea Leonora Corsinari.

— Şi la cât poate să se urce partea aceasta de avere?

— O, vă asigur, domnule, că nu m-am gândit niciodată la chestia aceasta, dar o evaluez pe puţin la două milioane, spuse Andrea.

Danglars simţi sufocarea voioasă pe care o încearcă avarul când regăseşte o comoară pierdută, sau omul gata să se înece când întâlneşte sub picioare pământ solid în locul vidului.

— Aşadar, domnule, pot nădăjdui? spuse Andrea salutându-l pe bancher cu un respect afectuos.

— Domnule Andrea, glăsui Danglars, nădăjduieşte şi fii sigur că, dacă dinspre partea dumitale vreun obstacol nu va opri mersul afacerii, ea va fi încheiată. Dar, întrebă Danglars aducându-şi aminte, cum se face că domnul conte de Monte-Cristo, patronul dumitale în lumea pariziană, nu a venit cu dumneata să ne facă cererea aceasta?

Andrea roşi uşor.

— Vin de la conte, domnule, spuse el; de netăgăduit, e un om fermecător, însă de o originalitate care nu se poate concepe; m-a aprobat din suflet, mi-a spus chiar că nu-şi închipuie că tatăl meu va şovăi o clipă să-mi dea capitalul în locul rentei; mi-a făgăduit influenţa sa pentru a mă ajuta să-l conving pe tata; dar mi-a declarat că, personal, nu a luat niciodată şi nu va lua asupră-i răspunderea unei cereri în căsătorie. Recunosc însă că el a binevoit să adauge că, dacă a avut vreodată motive să-şi deplângă repulsia aceasta, era în legătură cu mine, deoarece socotea că legătura proiectată va fi fericită şi potrivită. De altminteri, dacă nu vrea să facă nimic oficial, îşi rezervă dreptul de a vă răspunde, ― mi-a spus el, ― când îi veţi vorbi.

— A, foarte bine!

— Acum, spuse Andrea cu cel mai fermecător zâmbet, am terminat de vorbit socrului şi mă adresez bancherului.

— Ei, ce vrei cu el? întrebă Danglars râzând.

— Poimâine urmează să ridic de la dumneavoastră patru mii de franci; contele a înţeles însă că