prima lună de şedere la Paris va prilejui poate un spor de cheltuieli cărora micul meu venit de burlac nu va putea să le facă faţă şi de aceea n-aş putea să spun că mi-a dat, însă mi-a oferit un bon de douăzeci de mii de franci. Precum vedeţi, este semnat de mâna lui; sunteţi de acord?

— Adu-mi astfel de bonuri şi pentru un milion: le iau! spuse Danglars băgând bonul în buzunar. Dă-mi o oră pentru mâine şi funcţionarul meu va trece pe la dumneata cu o chitanţă de douăzeci şi patru de mii de franci.

— La zece dimineaţa, dacă vreţi; cu cât mai devreme cu atât mai bine: aş vrea să merg mâine la ţară.

— Bine, la zece, la hotel des Princes, nu-i aşa?

— Da.

A doua zi, cu o exactitate care onora punctualitatea bancherului, cei douăzeci şi patru de mii de franci erau la tânăr, care plecă într-adevăr, lăsând două sute de franci pentru Caderousse.

Plecarea avea pentru Andrea scopul principal de a-l evita pe primejdiosul său prieten; de aceea se înapoie seara cât putu mai târziu.

Abia puse însă piciorul în curte şi se pomeni cu portarul hotelului care îl aştepta cu şapca în mână.

— Domnule, spuse el, a venit omul acela.

— Care om? întrebă Andrea cu neglijenţă, ca şi cum l-ar fi uitat pe cel de care, dimpotrivă, îşi amintea prea bine.

— Cel căruia Excelenţa voastră îi dă un ajutor.

— A, da, spuse Andrea, fostul servitor al părintelui meu. Ei, i-ai dat cei două sute de franci pe care îi lăsasem pentru el?

— Da, Excelenţă.

Andrea pretindea să i se spună Excelenţă.

— Dar, continuă portarul, n-a vrut să le ia.

Andrea îngălbeni; pentru că însă era noapte, nu observă nimeni.

— Cum n-a vrut să-i ia? întrebă el cu glasul uşor tulburat.

— Nu; vroia să vorbească cu Excelenţa voastră. I-am răspuns că aţi ieşit; a stăruit. În cele din urmă însă a părut că se lasă convins şi mi-a dat scrisoarea aceasta pe care o adusese pecetluită gata.

— Să vedem, spuse Andrea.

Citi la lanterna faetonului:

"Ştii unde stau; te aştept mâine dimineaţă la nouă".

Andrea cercetă pecetea ca să vadă dacă nu a fost ruptă şi dacă nu cumva priviri indiscrete au putut să pătrundă înlăuntrul scrisorii; ea însă era îndoită în aşa fel încât, pentru a o citi, trebuia să rupi pecetea, iar pecetea era perfect intactă.

— Foarte bine, spuse el. Bietul om! Este o fiinţă admirabilă.

Şi-l lăsă pe portar liniştit de aceste cuvinte, dar neştiind pe cine trebuia să admire mai mult: pe tânărul stăpân sau pe bătrânul servitor?

— Deshamă repede şi vino la mine, îi spuse Andrea groom-ului.

Din două sărituri tânărul intră în camera sa şi arse scrisoarea lui Caderousse, împrăştiind până şi cenuşa.

Mântuia operaţia aceasta când intră servitorul.

— Pierre, tu eşti de aceeaşi înălţime cu mine, îi spuse el.

— Am această onoare, Excelenţă, răspunse tânărul.

— Desigur că ai o livrea nouă, care ţi-a fost adusă ieri.

— Da, domnule.

— Am treabă cu o fetişcană căreia nu vreau să-i spun nici titlul, nici situaţia mea. Împrumută-mi livreaua şi adu-mi hârtiile tale ca să pot, la nevoie, să mă culc într-un han.

Pierre se supuse.

Peste cinci minute, complet deghizat, Andrea ieşea din hotel, fără să fie recunoscut, luă o cabrioletă şi cerea să fie dus la hanul "Calul Roşu" din Picpus.

A doua zi, ieşi de la hanul "Calul Roşu" aşa cum ieşise de la Hôtel des Princes, adică fără să fie remarcat; coborî în foburgul Saint-Antoine, o luă pe bulevard până în strada Ménilmontant şi se opri la poarta celei de a treia case, pe stânga, căutând pe cineva de la care, în absenţa portarului, să ceară informaţii.

— Pe cine cauţi, frumuşelule? îl întrebă fructăreasa din faţă.

— Pe domnul Pailletin, băbuşco, răspunse Andrea.

— Un brutar retras din afaceri? întrebă fructăreasa.

— Întocmai.

— În fundul curţii, pe stânga, a treia uşă.

Andrea merse pe drumul indicat şi, la a treia uşă, găsi un clopot pe care îl scutură cu un sentiment de indispoziţie, care se resimţi asupra mişcării precipitate a soneriei.

În clipa, următoare figura lui Caderousse apăru la zăbrelele fixate în uşă.

— A, eşti punctual! glăsui acesta.

Şi trase zăbrelele.

— Bineînţeles, spuse Andrea intrând.

Şi zvârli şapca de valet care, greşind scaunul, căzu jos, rostogolindu-se în jurul camerei.

— Haide, haide, nu te supăra, micule! spuse Caderousse. Uite, m-am gândit la tine, am preparat o gustare plăcută; numai lucruri care îţi plac ţie.

Andrea simţi într-adevăr, inspirând, un miros de bucătărie ale cărei arome grosolane nu erau lipsite de un anumit farmec pentru un stomac flămând. Era amestecul acela de grăsime proaspătă şi de usturoi care trădează bucătăria provensală, de calitate inferioară; mai era un miros de peşte şi apoi, mai presus de toate, parfumul aspru al tămâiosului şi al cui-şoarelor. Toate acestea se înălţau din două vase adânci şi acoperite, puse pe două ochiuri de plită şi dintr-o tingire care sfârâia în cuptorul unei sobe de tuci.

În camera alăturată Andrea văzu o masă destul de curată, împodobită cu două tacâmuri, cu două sticle de vin, având, una pecete verde, cealaltă pecete galbenă, cu o carafă cu rachiu şi cu amestec de fructe într-o frunză mare de varză, pusă cu artă pe o farfurie de faianţă.

— Ce zici de aroma asta plăcută, micule? spuse Caderousse. Eh, tu ştii că eram bucătar bun: ţi-aminteşti cum îşi lingeau toţi degetele? Iar tu, cel dintâi ai gustat din sosurile mele şi, după câte îmi amintesc, nu le dispreţuiai.

Şi Caderousse începu să cureţe un supliment de cepe.

— Bun, bun! glăsui Andrea îmbufnat; dar dacă m-ai deranjat ca să mănânc cu tine, atunci să te ia dracu!

— Fiul meu, rosti Caderousse cu ton sentenţios, oamenii discută când mănâncă; şi apoi, nerecunoscătorule, nu simţi plăcerea de a mai vedea pe prietenul tău? Mie îmi vine să plâng de bucurie.

Caderousse plângea într-adevăr; ar fi fost însă greu să se spună dacă bucuria sau cepele operau asupra glandei lacrimale a fostului hangiu de la Pont du Gard.

— Taci din gură, făţarnicule! spuse Andrea; mă iubeşti?

— Da, să mă ia dracu dacă nu te iubesc; ştiu bine că e o slăbiciune, dar e mai puternică decât mine, spuse Caderousse.

—