— Haida-de! glăsui Caderousse ştergându-şi cuţitul de şorţ; dacă nu te-aş iubi, aş îndura oare viaţa mizerabilă pe care mi-o faci? Ia te uită, porţi haina servitorului tău, ai prin urmare un servitor; eu n-am şi sunt silit să-mi curăţ singur legumele; îmi dispreţuieşti bucătăria pentru că tu cinezi la Hôtel des Princes sau la Café de Paris. Ei bine, aş putea să am şi eu un servitor; aş putea să am şi eu o trăsurică; aş putea să mănânc şi eu unde aş vrea; ei bine, de ce mă lipsesc de toate astea? Ca să nu fac greutăţi micului meu Benedetto. Haide, mărturiseşte că aş putea, nu-i aşa?

Şi o privire perfect limpede a lui Caderousse sublinie sensul frazei.

— Bine, spuse Andrea, să zicem că mă iubeşti: de ce pretinzi atunci să dejunez cu tine?

— Ca să te văd, micule.

— La ce bun să mă vezi, devreme ce am stabilit dinainte condiţiile noastre?

— Ei, dragul meu, există oare testamente fără codiciluri? întrebă Caderousse. Dar ai venit să dejunezi mai întâi, nu-i aşa? Haide, ia loc şi să începem cu sardele şi cu unt proaspăt, pe care l-am pus pe foi de viţă pentru tine, răutăciosule! A, da; priveşte camera mea, aste patru scaune de paie, pozele cu ramă de trei franci. Ei, ce vrei? Aici nu e Hôtel des Princes.

— Văd că eşti dezgustat acum; nu mai eşti fericit, tu care nu cereai decât să pari un brutar retras din afaceri.

Caderousse oftă.

— Ei, ce ai de spus? ţi-ai văzut visul realizat.

— Am de spus că totul e un vis; un brutar retras din afaceri, bietul meu Benedetto, e bogat, are venituri.

— Păi, ai şi tu venituri.

— Eu?

— Da, pentru că îţi aduc cele două sute de franci.

Caderousse înălţă din umeri.

— E umilitor, glăsui el, să primesc astfel bani, daţi fără tragere de inimă, bani trecători, care pot să-mi lipsească de la o zi la alta. Vezi bine că sunt obligat să fac economii pentru cazul când prosperitatea ta nu ar dura. Dragul meu, norocul e nestatornic, cum spunea duhovnicul... regimentului. Ştiu că prosperitatea ta e imensă, ticălosule; te însori cu fata lui Danglars.

— Cum? a lui Danglars?

— Desigur, a lui Danglars! Sunt obligat să spun a baronului Danglars? E ca şi cum aş spune a contelui Benedetto. Danglars mi-era prieten şi, dacă n-ar avea memoria aşa de slabă, ar trebui să mă invite la nunta ta... dat fiind că şi el a venit la a mea... Da, da, da, la a mea! Eh, pe vremea aceea nu era aşa de mândru; era un funcţionar la bunul domn Morrel. Am mâncat de multe ori cu el şi cu contele de Morcerf... Precum vezi, am cunoştinţe frumoase. Şi, dacă aş vrea să le cultiv puţintel, ne-am întâlni în aceleaşi saloane.

— Invidia te face să vezi curcubee, Caderousse.

— Benedetto mio, ştim ceea ce spunem. Poate că, într-o zi, ne vom îmbrăca şi noi în veşminte de sărbătoare şi ne vom duce să spunem dinaintea unei porţi: "Deschideţi, vă rog". Deocamdată ia loc şi să mâncăm.

Caderousse dădu exemplu şi începu să mănânce cu poftă, aducând laude tuturor bucatelor pe care le servea musafirului său.

Acesta păru că se resemnează, destupă cu bravură sticlele şi atacă bouillabaissa şi morunul prăjit cu usturoi şi undelemn.

— Camarade, s-ar părea că te împaci cu vechiul tău bucătar! spuse Caderousse.

— Pe cuvântul meu, da, răspunse Andrea a cărui poftă ― tânăr şi viguros cum era ― punea pe al doilea plan pentru moment toate celelalte chestiuni.

— Îţi sunt pe plac, ticălosule?

— Aşa de mult încât nu înţeleg cum poate să i se pară viaţa rea unui om care pregăteşte şi mănâncă lucruri aşa de bune.

— Pentru că toată fericirea mea e zădărnicită de un singur gând, spuse Caderousse.

— Care?

— Că trăiesc pe contul unui prieten, eu care mi-am câştigat totdeauna cu vrednicie viaţa.

— O, n-are a face! glăsui Andrea; nu te simţi stânjenit: am de ajuns pentru noi amândoi.

— Nu, crede-mă că am remuşcări la fiecare sfârşit de lună.

— Bunul meu Caderousse!

— Aşa de mult că, ieri, n-am vrut să iau cei două sute de franci.

— Da, vroiai să-mi vorbeşti; dar simţi, într-adevăr, remuşcări?

— Remuşcări sincere; şi apoi îmi venise o idee.

Andrea se înfioră; totdeauna îl înfiorau ideile lui Caderousse.

— E lucru jalnic, vezi tu ― continuă acesta ― să stai totdeauna în aşteptarea sfârşitului de lună.

— Eh, ce vrei, viaţa nu se lasă şi ea aşteptată? glăsui Andrea cu ton filozofic, hotărât să vadă unde vrea să ajungă tovarăşul său. Parcă eu fac altceva? Aştept.

— Da, pentru că în loc să aştepţi două mizerabile sute de franci, aştepţi cinci sau şase mii, poate zece, poate chiar douăsprezece; căci tu eşti un viclean; aveai totdeauna mici economii, puşculiţe pe care încercai să le sustragi de ochii bietului tău prieten Caderousse. Noroc că prietenul Caderousse avea nasul fin.

— Începi iar să baţi câmpii pomenind întruna de trecut! spuse Andrea. La ce bun să mai trăncănim despre asta, te întreb?

— Ei, tu ai douăzeci şi unu de ani şi poţi să uiţi trecutul; eu am cincizeci şi sunt silit să-mi amintesc de el. Dar n-are a face, să revenim la afaceri.

— Da.

— Vroiam să spun că dacă aş fi în locul tău...

— Ei?

— Aş realiza...

— Cum? Ai realiza...

— Da, aş cere venitul pe un semestru sub pretext că vreau să intru în politică, aşa că ar trebui să-mi cumpăr o moşie; apoi, cu banii pe un semestru, aş şterge-o.

— Da, da, poate că planul nu e aşa de prost.

— Dragă prietene, spuse Caderousse, ospătează-te din bucatele mele şi urmează-mi poveţele; n-ai să te simţi mai prost din punct de vedere fizic şi moral.

— De ce nu urmezi însă tu sfatul pe care îl dai? întrebă Andrea. De ce nu iei înainte venitul pe un semestru, pe un an chiar şi nu te retragi la Bruxelles? În loc să ai aerul unui brutar retras din afaceri, ai avea aerul unui falit în exerciţiul funcţiunii.

— Dar cum dracu să mă retrag cu