o mie două sute de franci?

— Ce pretenţios devii tu, Caderousse! spuse Andrea. Acum două luni mureai de foame.

— Pofta vine mâncând, glăsui Caderousse arătându-şi colţii ca o maimuţă care râde, sau ca un tigru care mârâie. De aceea, adăugă el retezând cu aceiaşi colţi foarte albi şi foarte ascuţiţi, în ciuda vârstei, un dumicat enorm de pâine, ― am făurit un plan.

Planurile lui Caderousse îl înspăimântau pe Andrea mai mult chiar decât ideile lui; ideile nu erau decât germenul, planul era realizarea.

— Să vedem planul, spuse el; e desigur frumos.

— De ce nu? De la cine venea planul, graţie căruia noi am părăsit stabilimentul domnului Cutare, dacă nu de la mine? Cred că nu era tocmai rău, din moment ce ne găsim aci.

— Nu zic ba, răspunse Andrea; ai câteodată idei bune; dar să-ţi vedem planul.

— Uite, urmă Caderousse, tu poţi, fără să dai un gologan, să-mi ajuţi ca să am cincisprezece mii de franci... Nu, cincisprezece mii de franci n-ajung, nu vreau să devin om cumsecade pentru mai puţin de treizeci de mii de franci.

— Nu, nu pot! răspunse Andrea cu ton sec.

— Se pare că nu m-ai înţeles, răspunse Caderousse rece şi calm; ţi-am spus: fără să dai un gologan.

— Nu vrei cumva să fur ca să zădărnicesc toată afacerea şi pe a ta dimpreună cu a mea şi să ajungem iarăşi acolo?

— Mie mi-e egal dacă mă înhaţă; ştii bine că mă plictisesc uneori departe de oamenii mei; nu sunt ca tine, răule, care ai vrea să nu-i mai vezi niciodată.

De data aceasta Andrea nu se mai înfioră: se îngălbeni.

— Caderousse, nu mai spune prostii! glăsui el.

— Haide, linişteşte-te, micul meu Benedetto; arată-mi un mijloc ca să câştig treizeci de mii de franci fără ca tu să ai vreun amestec; lasă-mă doar pe mine să mă descurc.

— Bine, am să văd, am să caut, spuse Andrea.

— Până atunci sporeşte-mi renta la cinci sute de franci; am o manie: aş vrea să iau o servitoare.

— Bine, o să capeţi cinci sute de franci, spuse Andrea. Dar îmi vine greu, bietul meu Caderousse... abuzezi...

— Eh, din moment ce scoţi din cufere fără fund...

S-ar fi părut că Andrea se aştepta ca tovarăşul său să ajungă aici, căci ochii îi sclipiră într-o fulgerare care, e drept, se stinse numaidecât.

— Adevărat, răspunse Andrea, iar protectorul meu e foarte bun cu mine.

— Admirabil protector! glăsui Caderousse; cât îţi dă pe lună?

— Cinci mii de franci, spuse Andrea.

— Atâtea mii câte sute îmi dai tu mie, reluă Caderousse; nu zău, numai bastarzii au noroc. Cinci mii de franci pe lună. Ce dracu poţi să faci cu atâţia bani?

— Ei, se cheltuiesc repede; şi apoi sunt ca tine: aş vrea să am şi eu un capital.

— Un capital... Da... Înţeleg... Toată lumea ar vrea să aibă un capital.

— Şi o să am.

— Dar cine o să ţi-l facă? prinţul tău?

— Da, prinţul meu; din nenorocire trebuie să aştept.

— Ce să aştepţi? întrebă Caderousse.

— Moartea lui.

— Moartea prinţului tău?

— Da.

— Cum adică?

— Pentru că m-a pus în testament.

— Adevărat?

— Pe cuvânt de onoare!

— Cu cât?

— Cu cinci sute de mii.

— Nu cred.

— E cum îţi spun.

— Haida-de! nu se poate.

— Caderousse, îmi eşti prieten?

— Mai întrebi? Pe viată şi pe moarte.

— Uite, am să-ţi spun un secret.

— Spune.

— Dar ascultă.

— Ne-am înţeles: mut ca un peşte.

— Uite, eu cred...

Andrea se opri şi se uită juru-i.

— Ce crezi?... Haide nu-ţi fie frică, suntem singuri.

— Cred că l-am găsit pe părintele meu.

— Pe părintele tău adevărat?

— Da.

— Nu e Cavalcanti?

— Nu, pentru că acela a plecat; pe cel adevărat.

— Şi cine este el?

— Caderousse, e contele de Monte-Cristo.

— Eh!

— Da; înţelegi? totul se explică acum. După cât se pare, el nu poate să-mi mărturisească cu glas tare, dar mă recunoaşte prin domnul Cavalcanti căruia îi dă cincizeci de mii de franci pentru asta.

— Cincizeci de mii de franci ca să fie părintele tău? Eu aş fi acceptat pentru cincisprezece mii. Cum de nu te-ai gândit la mine, ingratule?

— Parcă eu ştiam? Totul s-a pus la cale pe când noi ne aflam acolo.

— A, da! Şi zici că prin testamentul lui...

— Îmi lasă cinci sute de mii de lire.

— Eşti sigur?

— Mi l-a arătat; dar asta nu e totul.

— Există un codicil, cum spuneam adineauri.

— Probabil.

— Şi prin codicilul acela...

— Mă recunoaşte.

— Ce părinte bun, ce părinte de treabă! glăsui Caderousse învârtind în aer o farfurie.

— Mai spune acum că am secrete faţă de tine!

— Nu şi încrederea ta te onorează în ochii mei. Aşadar, părintele tău princiar e bogat?

— Bineînţeles. Nici nu îşi cunoaşte averea.

— Să fie cu putinţă?

— Îmi dau seama, eu, care sunt primit la el în orice oră. Deunăzi un funcţionar de bancă îi aducea cincizeci de mii de franci într-o geantă cât şervetul tău; ieri, un bancher îi aducea o sută de mii de franci în aur.

Caderousse era năucit; i se părea că vorbele tânărului au sunetul metalului şi că aude rostogolindu-se cascade de ludovici.

— Şi te duci în casa aceea? exclamă el cu naivitate.

— Oricând vreau.

Caderousse rămase îngândurat o clipă. Vedeai cu uşurinţă că frământa în minte un gând profund.

Apoi, deodată:

— Cât aş vrea să văd şi eu toate astea, exclamă el; ce frumoase or fi!

— Fapt e că este ceva măreţ, spuse Andrea.

— Şi nu locuieşte în avenue de Champs-Elysées?

— Da. No. 30.

— Aha, la No. 30? întrebă Caderousse.

— Da, o casă frumoasă, izolată între curte şi grădină; tu nu cunoşti decât atât.

— Se poate. Dar nu exteriorul mă interesează, ci interiorul: mobilele frumoase. Spune-mi, are lucruri frumoase?

— Ai văzut vreodată Tuileries?

— Nu.

— Ei bine, e frumos.

— Ascultă, Andrea, merită să se aplece cineva când bunului Monte-Cristo îi cade punga?

— Nu face să aştepţi momentul acela, spuse Andrea; banii se găsesc în casa asta ca fructele într-o livadă.

— Ar trebui să mă iei într-o zi cu tine.

— Crezi că se poate? Şi cu ce titlu?

— Ai dreptate; dar vorbele tale m-au făcut să-mi lase gura apă; trebuie neapărat să văd; am să găsesc un mijloc.

— Să nu faci prostii, Caderousse!

— Mă