voi prezenta ca lustruitor de parchete.

— Sunt peste tot covoare.

— În cazul ăsta trebuie să mă mulţumesc să văd totul cu mintea.

— Crede-mă, e mai bine.

— Caută cel puţin să mă faci să înţeleg cam cum e casa.

— În ce fel?

— Nimic mai uşor. E mare?

— Nici prea mare, nici prea mică.

— Dar cum e împărţită?

— Eh, aş avea nevoie de cerneală şi de hârtie ca să fac un plan.

— Iată, spuse Caderousse cu vioiciune.

Se duse şi luă de pe un scrin vechi o foaie de hârtie albă, cerneală şi o pană.

— Na, desenează-mi pe hârtie, fiul meu, spuse Caderousse.

Andrea luă pana cu un zâmbet imperceptibil şi începu.

— Casa, precum ţi-am spus, este între curte şi grădină; uite aşa.

Şi Andrea făcu schiţa grădinii, a curţii şi a casei.

— Ziduri înalte?

— Nu, opt sau cel mult zece picioare.

— Nu e lucru prudent, spuse Caderousse.

— În curte, portocali, peluze, răsaduri de flori.

— Şi nici o capcană?

— Nu.

— Grajdurile?

— Pe ambele părţi ale grilajului; uite aşa.

Şi Andrea continuă planul.

— Să vedem parterul, spuse Caderousse.

— La parter, sufrageria, două saloane, sala de biliard, scară în vestibul şi o scară mică, secretă.

— Ferestre?

— Ferestre minunate, aşa de frumoase, de mari, încât cred că un om de talia ta ar putea să treacă prin fiecare ochi.

— De ce dracu au scări când sunt astfel de ferestre?

— Ei, ce vrei: lux!

— Dar obloane?

— Da, obloane, însă nu se servesc niciodată de ele. Contele ăsta de Monte-Cristo e un original căruia îi place să vadă cerul chiar şi noaptea.

— Şi servitorii unde se culcă?

— Oh, ei au casa lor! Închipuieşte-ţi un şopron frumos, când intri pe dreapta, unde se strâng scările. Deasupra şopronului, un şir de camere pentru servitori, cu sonerii care răspund la odăi.

— Aha, sonerii!

— Ai spus ceva?

— Nu, nimic. Spun că punerea soneriilor costă foarte scump; şi la ce servesc ele?

— Altădată era un câine care se plimba noaptea prin curte, dar a fost dus la casa din Auteuil; ştii, aceea unde ai venit tu.

— Da.

— Îi spuneam, nu mai departe decât ieri; "E o imprudenţă din partea dumneavoastră, domnule conte; căci când vă duceţi la Auteuil şi luaţi servitorii cu dumneavoastră, casa rămâne singură. Ei, şi? a întrebat el. S-ar putea întâmpla ca, într-o bună zi, să fiţi jefuit".

— Ce-a răspuns el?

— Ce-a răspuns?

— Da.

— A răspuns: "Ei, şi? ce-mi pasă dacă sunt jefuit?"

— Andrea, e vreun scrin cu mecherezuri?

— Cum adică?

— Da, unul care îl înhaţă pe hoţ şi cântă o arie. Mi s-a spus că erau de astea la ultima expoziţie.

— Are un scrin de mahon a cărui cheie am văzut-o întotdeauna.

— Şi vizitatorii nu îl fură?

— Nu, oamenii care îl servesc îi sunt toţi devotaţi.

— De bună seamă că în dulapul acela este bănet, ― ce zici?

— Poate că da... cine ştie...

— Şi unde e?

— La întâiul.

— Ia fă-mi şi planul etajului întâi, micule, aşa cum mi l-ai făcut pe al parterului.

— Lucru uşor.

Şi Andrea reluă pana.

— La întâiul, vezi tu, e anticamera, salonul; la dreapta salonului, biblioteca şi cabinetul de lucru; la stânga salonului, o cameră de culcare şi un cabinet de toaletă. În cabinetul de toaletă este scrinul faimos.

— Şi e o fereastră la cabinetul de toaletă?

— Două, aici şi aici.

Şi Andrea desenă două ferestre la încăperea care, pe plan, se afla în colţ, închipuind un pătrat mai mic, adăugat pătratului mai mare al dormitorului.

Caderousse căzu pe gânduri.

— Şi se duce des la Auteuil? întrebă el.

— De două-trei ori pe săptămână; mâine, bunăoară, urmează să petreacă acolo ziua şi noaptea.

— Eşti sigur?

— M-a poftit să vin la masă.

— Bravo, frumoasă existenţă! glăsui Caderousse; casă la oraş, casă la ţară.

— Asta înseamnă să fii bogat.

— Şi te duci la masă?

— Probabil.

— Când cinezi acolo, te şi culci?

— Când îmi face plăcere. Mă simt la conte ca la mine acasă.

Caderousse îl privi pe tânăr ca pentru a-i smulge adevărul din inimă.

Dar Andrea scoase o cutie cu ţigări din buzunar, luă o havană, o aprinse liniştit şi începu s-o fumeze fără mofturi.

— Când vrei cei cinci sute de franci? îl întrebă pe Caderousse.

— Chiar acu, dacă îi ai.

Andrea scoase douăzeci şi cinci de ludovici din buzunar.

— Gălbiori? spuse Caderousse; nu, mulţumesc.

— Ce, îi dispreţuieşti?

— Dimpotrivă, îi preţuiesc; dar nu-i vreau.

— Ai să câştigi la schimb, nătărăule: aurul e cotat mai mult.

— Exact şi pe urmă agentul de schimb îl va pune în urmărire pe prietenul Caderousse şi după aceea îl va înhăţa şi apoi el va trebui să spună care sunt fermierii ce-i plătesc câştigurile în aur. Să nu facem prostii, micule: bani pur şi simplu, monede rotunde cu chipul unui monarh. Toată lumea poate să aibă o piesă de cinci franci.

— Înţeleg că nu am cinci sute de franci la mine: ar fi trebuit să iau un comisionar,

— Ei bine, lasă-i la tine la portar ― e un om cumsecade ― şi o să-i iau de la el.

— Astăzi?

— Nu, mâine; astăzi n-am timp.

— Bine, fie şi mâine; îi las înainte de a pleca la Auteuil.

— Pot să contez?

— Absolut.

— Pentru că, vezi tu, îmi angajez dinainte servitoarea.

— Angajeaz-o. Dar cu asta s-a isprăvit ― nu-i aşa ― n-o să-mi mai baţi capul?

— Niciodată.

Caderousse devenise aşa de mohorât încât Andrea se temu că va fi nevoit să remarce schimbarea. Se arătă deci mai voios şi mai nepăsător.

— Ce vesel eşti! spuse Caderousse; s-ar zice că ai şi pus mâna pe moştenire.

— Nu, din nefericire. Dar în ziua când o să pun mâna pe ea...

— Ei?

— O să-mi amintesc de prieteni; te-asigur.

— Da, cu memoria ta bună...

— Ce vrei? credeam că urmăreşti să mă sfănţuieşti.

— Eu? ce idee! Eu care, dimpotrivă, vreau să-ţi mai dau un sfat prietenesc.

— Anume?

— Să laşi aici diamantul pe care îl porţi pe deget. Vrei să ne înhaţe pe amândoi? vrei să dăm de dracu amândoi cu prostiile tale?

— De ce? întrebă Andrea.

— Cum? iei o livrea, te deghizezi ca servitor şi păstrezi în deget un diamant de patru-cinci mii de franci?

— Drace, îl evaluezi exact! De ce nu te faci agent la mezat?

— Mă pricep la