— Nu te mai lăuda, spuse Andrea care, fără să se burzuluiască aşa cum se temea Caderousse, din cauza noii jecmăneli, îi dădu inelul.

Caderousse îl privi cu atâta luare-aminte încât Andrea nu se îndoi că examina dacă e veritabil.

— Diamantul e fals, spuse Caderousse.

— Haida-de, glumeşti? făcu Andrea.

— O, nu te supăra, se poate vedea.

Şi Andrea se duse la fereastră unde trecu diamantul pe geam; sticla se auzi scrâşnind.

— La naiba, mă înşelam, spuse Caderousse băgând diamantul în degetul mic; dar hoţii de bijutieri imită aşa de bine pietrele încât nu mai îndrăzneşti să furi ceva din dughenele lor. Încă o ramură de industrie paralizată!

— Ei, gata? întrebă Andrea. Mai ai ceva să-mi ceri? Vrei vesta mea? Vrei şapca? Nu te jena.

— Nu, tu eşti un tovarăş bun în fond. Nu te mai ţin, am să caut să mă vindec de ambiţia mea.

— Ia seama însă ca, vânzând diamantul, să nu ţi se întâmple ceea ce te temeai că ţi s-ar putea întâmpla cu aurul.

— Nu-l vând, fii liniştit.

"Cel puţin de nu l-ai vinde poimâine", gândi tânărul.

— Ticălosule norocos! spuse Caderousse; tu te duci din nou la lacheii, la trăsura şi logodnica ta.

— Ei da, spuse Andrea.

— Nădăjduiesc că o să-mi faci un cadou frumos în ziua când ai să te însori cu fiica prietenului meu Danglars.

— Ţi-am mai spus că ţi-ai băgat în cap o închipuire.

— Ce zestre are?

— Dar îţi repet...

— Un milion?

Andrea înalţă din umeri.

— Fie şi un milion, glăsui Caderousse; n-o să ai niciodată atâta cât îţi doresc eu.

— Mulţumesc, spuse tânărul.

— O, e din inimă! adăugă Caderousse hohotind. Stai să te însoţesc.

— Nu e nevoie.

— Ba da.

— De ce?

— Pentru că uşa are un mic secret, o măsură de precauţie pe care am socotit cu cale s-o adopt ― broasca Huret şi Fichet, revăzută şi corijată de Gaspard Caderousse. O să-ţi confecţionez una la fel când ai să fii capitalist.

— Mulţumesc, spuse Andrea; am să-ţi dau de veste cu opt zile înainte.

Se despărţiră. Caderousse rămase pe palier până când îl văzu pe Andrea nu numai coborând cele trei etaje, dar străbătând şi curtea. Atunci se înapoie repede, încuie uşa cu grijă şi începu să studieze ca un arhitect expert planul lăsat de Andrea.

— Cred că scumpul meu Benedetto, glăsui el, n-o să se supere de moştenire şi că cel care va grăbi ziua când el va pipăi cele cinci sute de mii franci nu va fi prietenul său cel mai rău!

Capitolul VIII   Spargerea

În ziua următoare aceleia când a avut loc conversaţia povestită de noi, contele de Monte-Cristo plecase într-adevăr la Auteuil, cu Ali, cu mai mulţi servitori şi cu câţiva cai pe care vroia să-i pună la încercare.

Plecarea, la care nu se gândise în ajun şi la care nici Andrea nu se gândise, fusese determinată de sosirea lui Bertuccio care, înapoindu-se din Normandia, aducea ştiri privitoare la casă şi la corvetă. Casa era gata, iar corveta, sosită de opt zile şi ancorată într-un mic golf unde se afla cu echipajul ei de şase oameni, după ce îndeplinise toate formalităţile de rigoare, aştepta să pornească în larg.

Contele lăudă sârguinţa lui Bertuccio şi-l îndemnă să se pregătească pentru o plecare urgentă, întrucât şederea sa în Franţa nu avea să dureze mai mult de o lună.

— Acum, îi spuse el, voi avea nevoie să merg într-o noapte de la Paris la Tréport; vreo opt staţii, eşalonate astfel pe drum încât să-mi permită să fac cincizeci de leghe în zece ore.

— Excelenţa voastră manifestase mai de mult dorinţa aceasta, răspunse Bertuccio şi caii sunt gata. I-am cumpărat şi i-am cantonat eu însumi în locurile cele mai comode, adică în sate unde nimeni nu se opreşte de obicei.

— Bine, glăsui Monte-Cristo; eu rămân aci încă o zi sau două, aşa că aranjează-te în consecinţă.

În momentul când Bertuccio se pregătea să iasă pentru a da ordine în legătură cu şederea la Auteuil, Baptistin deschise uşa; aducea o scrisoare pe o tavă lăcuită.

— Ce cauţi aci? întrebă contele văzându-l plin de praf; mi se pare că nu te-am chemat.

Fără să răspundă, Baptistin se apropie de conte şi îi prezentă scrisoarea.

— Importantă şi urgentă, glăsui el.

Contele desfăcu Scrisoarea şi citi:

"Domnul de Monte-Cristo e prevenit că, în noaptea aceasta, un om se va introduce în casa de pe Champs-Elysées pentru a sustrage nişte hârtii pe care le crede închise în scrinul din cabinetul de toaletă; domnul conte de Monte-Cristo e cunoscut ca un om destul de curajos pentru a nu recurge la intervenţia poliţiei, intervenţie ce ar putea să compromită foarte mult pe acela care îi anunţă aceasta. Fie printr-o deschizătură ce va da din camera de culcare în cabinet, fie ascunzându-se în cabinet, domnul conte va putea să-şi ia satisfacţie singur. Mulţi oameni şi precauţiuni bătătoare la ochi l-ar îndepărta desigur pe răufăcător şi l-ar face pe domnul de Monte- Cristo să piardă prilejul de a cunoaşte un duşman care, întâmplător, a fost descoperit de persoana ce atrage atenţia contelui, atenţie pe care n-ar avea poate ocazia s-o repete dacă, după eşuarea primei încercări, răufăcătorul ar pune altă lovitură la cale".

În primul moment contele se gândi la o şiretenie de hoţ, capcană grosolană care îi semnala un pericol relativ pentru a-l expune unui pericol mai grav. Se pregătea deci să trimită scrisoarea unui comisar de poliţie, în ciuda sfatului şi poate chiar din cauza sfatului prietenului anonim, când deodată îi veni ideea că s-ar putea într-adevăr să fie vorba de vreun duşman personal pe care numai el l-ar putea recunoaşte şi de care s-ar putea folosi la nevoie, aşa cum făcuse Fiesco cu Maurul care a vrut să-l asasineze. Îl cunoaşteţi pe conte; n-avem deci nevoie să spunem că el era un spirit plin de cutezanţă şi vigoare, care înfrunta imposibilul cu energia ce caracterizează oamenii superiori. Prin viaţa pe care o dusese, prin hotărârea pe care o luase şi pe care o respectase de a nu da înapoi de la nimic, contele ajunsese să guste voluptăţi necunoscute în luptele pe care le întreprindea, uneori