— Ei nu vor să-mi fure hârtiile, spuse Monte-Cristo; vor să mă ucidă: nu sunt hoţi, sunt asasini. Nu vreau ca domnul prefect al poliţiei să se amestece în chestiunile mele particulare. Sunt destul de bogat ca să scutesc de cheltuiala asta bugetul administraţiei sale.

Contele îl rechemă pe Baptistin, care ieşise din cameră după ce adusese scrisoarea.

— Întoarce-te la Paris şi adu aci pe toţi servitorii care au rămas acolo, spuse el. Am nevoie de toată lumea la Auteuil.

— Dar să nu rămână nimeni acasă, domnule conte? întrebă Baptistin.

— Ba da, portarul.

— Domnul conte să nu uite că e departe de la ghereta portarului până la casă.

— Şi?

— Şi s-ar putea ca toată locuinţa să fie jefuită fără ca el să audă vreun zgomot.

— De cine?

— De hoţi.

— Eşti un nătărău, domnule Baptistin; chiar dacă hoţii ar jefui întreaga locuinţă, ei nu-mi vor pricinui niciodată neplăcerea pe care mi-ar pricinui-o un serviciu rău făcut.

Baptistin se înclină.

— M-ai înţeles? glăsui contele; adu-i pe toţi tovarăşii dumitale, de la primul până la ultimul; totul să rămână însă în starea obişnuită; ai să închizi doar obloanele parterului.

— Dar cele de la primul etaj?

— Ştii că ele nu se închid niciodată. Du-te.

Contele anunţă că va mânca singur în apartamentul său şi că nu vroia să fie servit decât de Ali.

Cină cu liniştea şi cu sobrietatea de totdeauna, iar după masă, făcând semn lui Ali să-l urmeze, ieşi prin portiţă, ajunse în Bois de Boulogne ca şi cum s-ar fi plimbat, porni cu naturaleţe pe drumul Parisului şi, pe înnoptate, ajunse în faţa casei sale de pe Champs-Elysées.

Totul era întunecat; numai o luminiţă slabă ardea în ghereta portarului aflată la patruzeci de paşi de casă, aşa cum spusese şi Baptistin.

Monte-Cristo se rezemă de un arbore şi, cu ochii săi care se înşelau aşa de rar, scrută aleea dublă, îi examină pe drumeţi şi îşi afundă privirea pe străzile vecine ca să vadă dacă nu era nimeni ascuns. După zece minute se încredinţă că nu-l pândea nimeni. Alergă îndată la portiţă cu Ali, intră repede şi, prin scara de serviciu a cărei cheie o avea, se duse în camera de culcare, fără a deschide sau a clinti o singură perdea, fără ca portarul să poată bănui că, în casa pe care o credea goală, stăpânul revenise.

Când ajunse în dormitor, contele îi făcu semn lui Ali să se oprească, apoi trecu în cabinetul pe care îl examină; totul era în starea obişnuită: preţiosul scrin la locul lui şi cheia în scrin. Îl încuie de două ori, luă cheia, reveni la uşa dormitorului, smulse zăvorul şi reintră.

În vremea asta Ali punea, pe o masă, armele cerute de conte, adică o carabină scurtă şi o pereche de pistoale duble ale căror ţevi suprapuse permiteau să ocheşti cu ele tot aşa de sigur ca şi cu pistoalele de tir.

Înarmat astfel, contele putea ţine viaţa a cinci oameni în mâinile sale.

Erau orele cam vreo nouă şi jumătate; contele şi Ali mâncară în grabă o bucată de pâine şi băură un pahar cu vin de Spania; apoi Monte-Cristo lăsă jos unul din panourile mobile care îi permiteau să vadă dintr-o încăpere într-alta. Avea la îndemână pistoalele şi carabina, iar Ali, în picioare, lângă el, ţinea una din acele mici securi arabe care nu şi-au mai schimbat forma de când cu cruciadele.

Printr-o fereastră a dormitorului, paralelă cu a cabinetului, contele putea să vadă în stradă.

Trecură astfel două ceasuri; era întuneric beznă şi totuşi Ali, graţie naturii sale sălbatice, iar contele, graţie fără îndoială unei calităţi dobândite, distingeau noaptea chiar cele mai slabe legănări ale copacilor din curte.

De mult luminiţa din ghereta portarului se stinsese.

Se putea presupune că atacul, dacă într-adevăr fusese pus la cale un atac, se va produce prin scara de la parter, iar nu printr-o fereastră. Monte-Cristo era convins că răufăcătorii vroiau viaţa, nu banii lui. Ca atare ei vor da buzna în dormitor şi vor ajunge în dormitor fie pe scara secretă, fie prin fereastra cabinetului.

Îl aşeză pe Ali în dreptul uşii de la scară, iar el continuă să supravegheze cabinetul.

Sunară orele unsprezece şi trei sferturi la orologiul de la Domul Invalizilor; vântul de miazănoapte aducea, pe răbufnirile lui jilave, vibraţia lugubră a celor trei bătăi.

În momentul când ultima lovitură se stingea, contelui i se păru că aude un zgomot uşor în direcţia cabinetului; primul zgomot sau, mai bine zis, scrâşnet, fu urmat de al doilea, apoi de al treilea; la al patrulea contele era lămurit. O mână sigură şi expertă tăiase cu un diamant cele patru părţi ale unui geam.

Contele simţi că inima îi bate mai repede. Oricât de întăriţi în primejdii ar fi oamenii, oricât de preveniţi în privinţa pericolului ar fi ― ei înţeleg totdeauna, după bătaia inimii şi după înfiorarea cărnii, deosebirea enormă care există între vis şi realitate, între proiect şi înfăptuire.

Cu toate acestea Monte-Cristo nu făcu decât un semn pentru a-i da de veste lui Ali; acesta, pricepând că pericolul era în direcţia cabinetului, făcu un pas apropiindu-se de stăpân.

Monte-Cristo era dornic să ştie cu ce duşmani şi cu câţi duşmani avea a face.

Fereastra la care se lucra era în faţa deschizăturii prin care contele îşi afunda privirea în cabinet. Ochii săi fixară deci fereastra: văzu o umbră desenându-se, mai întunecată, pe fondul de întuneric, apoi un ochi de geam deveni deodată opac, ca şi cum s-ar fi lipit de afară o foaie de hârtie pe el, apoi geamul trozni fără să cadă. Prin deschizătura făcută trecu un braţ căutând mânerul; în clipa următoare, fereastra se mişcă în ţâţâni şi un om intră.

Omul era singur.

— Îndrăzneţ pungaş! murmură contele.

În momentul acela simţi că Ali îl atingea pe umăr; se întoarse: Ali arăta fereastra camerei în care se aflau şi care dădea spre stradă.

Monte-Cristo făcu trei paşi spre fereastră. Cunoştea ascuţimea simţurilor credinciosului servitor. Văzu într-adevăr pe un alt om desprinzându-se din umbra unei porţi şi ― urcându-se pe o piatră ― căuta să vadă ce se petrece la