— Bun, spuse el, sunt doi: unul lucrează, altul pândeşte.

Îi făcu semn lui Ali să nu piardă din ochi pe omul din stradă şi reveni la acela din cabinet.

Omul care tăia geamuri intrase şi se orienta cu braţele întinse înainte.

Păru în sfârşit că îşi dă seama de situaţie; cabinetul avea două uşi; trase zăvoarele la amândouă.

Când se apropie de uşa dormitorului, Monte-Cristo îşi închipui că vrea să intre şi îşi pregăti un pistol; auzi numai zgomotul zăvoarelor lunecând în verigele de metal. O precauţie, atâta tot; neştiind că Monte-Cristo scosese belciugele, vizitatorul nocturn se putea crede acum în siguranţă.

Sigur şi liber pe mişcările sale, omul scoase atunci din buzunaru-i larg un obiect pe care contele nu-l putu distinge, puse obiectul pe o mescioară, apoi se duse de-a dreptul la scrin, pipăi broasca şi observă că, în ciuda aşteptării sale, cheia lipsea.

Dar tăietorul de geamuri era un om precaut care prevăzuse totul; contele auzi în curând zornăitul acela pe care îl produce legătura de chei informe, aduse de lăcătuşi când sunt chemaţi să deschidă o uşă şi cărora hoţii le-au dat numele de ciocârlii, fără îndoială datorită plăcerii pe care o simt auzind cântarea lor nocturnă când forţează o broască.

— Aha, murmură Monte-Cristo cu un zâmbet dezamăgit, nu e decât un hoţ!

Dar, în întuneric, omul nu putea să aleagă obiectul potrivit. Recurse la acela pe care îl pusese pe mescioară; mişcă un resort şi, îndată, o lumină palidă, însă destul de vie ca să poată vedea, îşi trimise răsfrângerea aurie pe mâinile şi pe chipul străinului.

— Ia uite, exclamă Monte-Cristo, dându-se înapoi cu o mişcare de surpriză; e...

Ali ridică securea.

— Nu mişca, îi şopti Monte-Cristo; lasă securea jos; nu mai avem nevoie de arme.

Adăugă apoi câteva cuvinte, coborând şi mai mult glasul căci, oricât de slabă fusese exclamaţia pe care uimirea i-o smulsese contelui, ea l-a făcut pe omul de alături să tresară. Contele dăduse ordin, căci Ali se depărtă în vârful picioarelor, desprinse de pe peretele alcovului un veşmânt negru şi o pălărie triunghiulară. În vremea asta Monte-Cristo îşi scotea repede redingota, vesta şi cămaşa, şi, graţie razei de lumină ce se filtra prin crăpătura panoului, puteai să recunoşti pe pieptul contelui una din acele suple şi fine tunici de oţel dintre care ultima fusese purtată, poate ― în Franţa aceasta unde azi nu te mai temi de pumnale ― de Ludovic al XVI-lea, care se temea de cuţit şi care a murit sub secure.

Tunica dispăru curând sub o lungă sutană, aşa cum părul contelui dispăru sub o perucă cu tonsură; pălăria triunghiulară pusă peste perucă îl schimbă complet pe conte în abate.

Nemaiauzind nimic, omul se ridicase şi, în timp ce Monte-Cristo desăvârşea metamorfoza, se dusese drept la scrinul a cărui broască începea să scrâşnească, graţie ciocârliei.

— Bun! murmură contele, care se bizuia desigur pe vreun secret de lăcătuşerie, necunoscut poate spărgătorului de uşi, oricât de iscusit ar fi fost acesta; bun, ai de lucru câteva minute!

Şi se duse la fereastră.

Omul pe care l-a văzut urcându-se pe o piatră, coborâse şi se plimba pe stradă; ciudat însă, în loc să-l neliniştească cei care puteau să vină, fie prin avenue des Champs-Elysées, fie prin foburgul Saint-Honoré, el nu părea preocupat decât de ceea ce se petrecea la conte, iar mişcările sale urmăreau să vadă ce se întâmplă în cabinet.

Monte-Cristo se izbi deodată pe frunte, iar pe buzele-i întredeschise rătăci un râs tăcut.

Apoi, apropiindu-se de Ali:

— Rămâi aci, ascuns în întuneric, îi şopti el şi orice zgomot ai auzi, orice lucru s-ar întâmpla, nu intra şi nu te arăta decât dacă te chem pe nume.

Ali făcu semn din cap că a înţeles şi că se va supune.

Atunci Monte-Cristo scoase dintr-un dulap o lumânare aprinsă şi, în momentul când hoţul era mai ocupat decât oricând cu broasca, deschise încetişor uşa, având grijă ca lumina să se proiecteze în întregime asupra chipului său.

Uşa se mişcă aşa de încet încât hoţul n-auzi zgomotul. Dar, spre marea lui uimire, văzu deodată că odaia se luminează.

Se întoarse.

— Ei, bună seara, scumpe domnule Caderousse! glăsui Monte-Cristo; dar ce naiba cauţi aici la astfel de oră?

— Abatele Busoni! exclamă Caderousse.

Şi, neştiind cum venise până la el ciudata arătare, deoarece încuiase uşile, dădu drumul legăturii de chei false şi rămase neclintit, năuc.

Contele se aşeză între Caderousse şi fereastră, tăind astfel hoţului înmărmurit singurul mijloc de retragere.

— Abatele Busoni! repetă Caderousse, fixând asupra contelui ochi buimăciţi.

— Ei da, el în persoană, abatele Busoni! glăsui Monte-Cristo; şi îmi pare bine că mă recunoşti, scumpe domnule Caderousse; asta dovedeşte că avem o memorie bună amândoi căci, dacă nu mă înşel, nu ne-am văzut de aproape zece ani.

Calmul, ironia, puterea lui înfricoşară mintea lui Caderousse.

— Abatele! abatele! murmură acesta crispându-şi pumnii şi clănţănind din dinţi.

— Aşadar, vrem să-l furăm pe contele de Monte-Cristo? continuă pretinsul abate.

— Domnule abate, murmură Caderousse căutând să ajungă la fereastră, cale pe care i-o tăia nemilos contele, domnule abate, nu ştiu... vă rog să credeţi... vă jur...

— Un geam tăiat ― continuă contele ― o lanternă oarbă, o legătură de ciocârlii, un scrin pe jumătate forţat, ― e limpede.

Caderousse se simţea sugrumat, căuta un ungher unde să se ascundă, o gaură pe unde să dispară.

— Haide, văd că eşti neschimbat, domnule asasin, glăsui contele.

— Domnule abate, de vreme ce ştiţi totul, ştiţi că nu eu, ci Carconta a fost de vină, lucru s-a constatat la proces deoarece nu m-au condamnat decât la galere.

— Ţi-ai făcut aşadar stagiul, de te văd pe cale să ajungi iarăşi acolo?

— Nu, domnule abate, am fost liberat de cineva.

— Acel cineva a făcut un admirabil serviciu societăţii.

— O, făgăduisem cu toate acestea...

— Vasăzică, ai evadat? îl întrerupse Monte-Cristo.

— O, da! glăsui Caderousse foarte neliniştit.

— Afurisită recidivă... Dacă nu mă înşel, ea te va duce în piaţa Grève. Atâta pagubă, atâta pagubă, diavolo! cum spun filfizonii din ţara mea.

— Domnule abate, m-am lăsat în voia unei porniri...

— Toţi criminalii spun asta.

— Nevoia...

— Nu mai vorbi! spuse Busoni cu dispreţ; nevoia te poate îndemna să ceri pomană, să furi o pâine de la uşa unui brutar,