dar nu să forţezi un scrin într-o casă pe care o crezi nelocuită. Iar când bijutierul Joannes venea să-ţi numere patruzeci şi cinci de mii de franci în schimbul diamantului pe care ţi-l dădusem şi pe care l-ai ucis ca să ai şi diamantul şi banii, tot nevoie era?

— Iertaţi-mă, domnule abate, spuse Caderousse; m-aţi mai salvat o dată, salvaţi-mă şi a doua oară.

— Purtarea dumitale nu mă încurajează.

— Sunteţi singur, domnule abate? întrebă Caderousse împreunându-şi mâinile, ori aţi adus jandarmi care stau gata să mă înhaţe?

— Sunt absolut singur, spuse abatele, şi-mi va fi iarăşi milă de dumneata, iarăşi te voi lăsa să pleci, cu riscul altor nenorociri pe care le-ar putea pricinui slăbiciunea mea, dacă-mi făgăduieşti să-mi spui întregul adevăr.

— O, domnul abate! strigă Caderousse împreunându-şi mâinile şi apropiindu-se cu un pas de Monte-Cristo; pot să vă spun că sunteţi salvatorul meu!

— Declari că te-a liberat cineva din ocnă?

— O, da, pe cuvântul lui Caderousse, domnule abate.

— Cine e acela?

— Un englez.

— Cum îl chema?

— Lordul Wilmore.

— Îl cunosc; am să ştiu dacă minţi.

— Domnule abate, spun adevărul adevărat.

— Vasăzică englezul acela te ocrotea?

— Nu pe mine, ci pe un tânăr corsican care era tovarăşul meu de lanţ.

— Cum îl chema pe tânărul corsican?

— Benedetto.

— Acesta e un nume de botez.

— N-avea altul, era un copil găsit.

— În cazul acesta tânărul a evadat cu dumneata?

— Da.

— Cum?

— Lucram la Saint-Mandrier, lângă Toulon. Aveţi idee de Saint-Mandrier?

— Îl cunosc.

— Ei bine, în timp ce oamenii dormeau între douăsprezece şi unu după-amiază...

— Ocnaşi care îşi fac siesta! Şi noi care îi deplângem! spuse abatele.

— Nu se poate lucra întruna, oamenii nu sunt câini, rosti Caderousse.

— Din fericire pentru câini, spuse Monte-Cristo.

— Aşadar, pe când ceilalţi îşi făceau siesta, noi ne-am depărtat puţintel, ne-am tăiat fiarele cu o pilă pe care ne-o trimisese englezul şi am fugit înot.

— Dar ce a devenit Benedetto?

— Nu ştiu nimic.

— Cu toate acestea trebuie să ştii.

— Nu, credeţi-mă. Ne-am despărţit la Hyères.

Şi, pentru a da mai multă greutate vorbelor sale, Caderousse făcu încă un pas spre abate, care rămase neclintit, calm şi cercetător.

— Minţi! spuse abatele Busoni cu un accent de irezistibilă autoritate.

— Domnul abate...

— Minţi! Omul acela ţi-este încă prieten şi te serveşti, poate, de el, ca de un complice.

— O, domnule abate...

— Cum ai trăit de când ai părăsit Toulonul? răspunde!

— Cum am putut.

— Minţi! repetă pentru a treia oară abatele cu un accent şi mai imperativ.

Caderousse îl privi înmărmurit pe conte.

— Ai trăit, glăsui acesta, din banii care ţi-au fost daţi de el.

— Este adevărat, spuse Caderousse; Benedetto a devenit un fiu de mare nobil.

— Cum poate el să fie fiul unui mare nobil?

— Fiu natural.

— Şi cum îl cheamă pe nobilul acesta?

— Contele de Monte-Cristo, acela la care ne aflăm.

— Benedetto, fiul contelui? întrebă Monte-Cristo, uimit la rândul său.

— E de crezut aşa ceva, deoarece contele i-a găsit un părinte fals, deoarece îi dă patru mii de franci pe lună, deoarece îi lasă cinci sute de mii de franci prin testament.

— Aha! exclamă abatele, care începea să înţeleagă: şi ce nume poartă, până una alta; tânărul?

— Îl cheamă Andrea Cavalcanti.

— În cazul acesta e tânărul pe care prietenul meu, contele de Monte- Cristo, îl primeşte în casă şi care se va însura cu domnişoara Danglars?

— Exact.

— Şi îţi pare rău, ticălosule, ţie, care îi cunoşti viaţa şi mârşăviile?

— De ce credeţi că vreau să împiedic pe un tovarăş să izbutească? întrebă Caderousse.

— Tocmai de aceea, nu dumneata ai datoria să-l înştiinţezi pe domnul Danglars, ci eu.

— Să nu faceţi asta, domnule abate!

— De ce?

— Pentru că vom pierde pâinea de toate zilele.

— Şi crezi că, pentru a păstra unor ticăloşi ca voi pâinea, mă voi face unealta şireteniei lor, complicele crimelor lor?

— Domnule abate... spuse Caderousse apropiindu-se şi mai mult.

— Voi spune totul.

— Cui?

— Domnului Danglars.

— N-ai să faci asta! strigă Caderousse scoţând un cuţit din vestă şi izbindu-l pe conte drept în piept; n-ai să spui nimic, abate!

Spre marea uimire a lui Caderousse, pumnalul, în loc să pătrundă în pieptul contelui, se îndoi ştirbit.

În acelaşi timp, contele apucă pumnul asasinului cu mâna stângă şi-l răsuci cu atâtea putere încât cuţitul căzu din degetele înţepenite, iar Caderousse scoase un strigăt de durere.

Dar, fără să se oprească la strigătul acesta, contele continuă să răsucească pumnul banditului până când, cu braţul dislocat, căzu mai întâi în genunchi, apoi cu faţa în jos.

Contele îşi puse piciorul pe capul lui şi spuse:

— Nu ştiu cine mă opreşte să-ţi zdrobesc ţeasta, sceleratule!

— Îndurare! îndurare! strigă Caderousse.

Contele îşi retrase piciorul.

— Ridică-te, spuse el.

Caderousse se ridică.

— Doamne, ce pumn aveţi, domnule abate! spuse Caderousse mângâindu-şi braţul amorţit de cleştele de carne care-l strânsese; doamne, ce pumn!

— Tăcere! Dumnezeu îmi dă puterea să îmblânzesc o fiară ca tine; lucrez în numele acestui Dumnezeu; aminteşte-ţi de asta, ticălosule, şi, dacă te cruţ în momentul de faţă înseamnă că ascult încă o dată de gândurile Domnului.

— Uf! făcu Caderousse îndurerat.

— Ia pana şi hârtia şi scrie ce-ţi dictez.

— Nu ştiu să scriu, domnule abate.

— Minţi: ia pana şi scrie!

Subjugat de puterea aceasta superioară, Caderousse se aşeză şi scrise:

 

"Domnule, omul pe care îl primiţi la dumneavoastră şi căruia o destinaţi pe fiica dumneavoastră e un fost ocnaş evadat cu mine de la Toulon; el purta No. 59, iar eu 58.

Se numea Benedetto; adevăratul nume nu-l ştie nici el singur, căci nu şi-a cunoscut niciodată părinţii".

 

— Semnează! continuă contele.

— Vreţi să mă nenorociţi?

— Dacă aş vrea să te nenorocesc, nătărăule, te-aş târî până la primul corp de gardă; de altminteri, în ceasul când biletul va fi dus la adresă, probabil nu vei mai avea motive să te temi de nimic; semnează.

Caderousse semnă.

— Adresa: Domnului baron Danglars, bancher, str. Chaussée-d'Antin.

Caderousse scrise adresa.

Abatele luă biletul.

— Acum, spuse el, bine; pleacă.

— Pe unde?

— Pe unde ai venit.

— Vreţi să ies pe fereastră?

— Pe acolo ai intrat.

— Domnule abate, plănuiţi ceva contra mea?

— Nătărăule, ce vrei să plănuiesc?

— De ce nu-mi deschideţi poarta?

— La ce bun să-l trezesc pe portar?

— Domnule abate, spuneţi-mi că nu vreţi