— Vreau ce vrea Dumnezeu.

— Dar juraţi-mi că nu mă veţi lovi când am să cobor.

— Prost şi laş ce eşti!

— Ce vreţi să faceţi cu mine?

— Asta te întreb şi eu. Am încercat să fac un om fericit şi n-am făcut decât un asasin.

— Domnule abate, mai faceţi o încercare! spuse Caderousse.

— Fie! glăsui contele. Ascultă, ştii că eu sunt om de cuvânt?

— Da, spuse Caderousse.

— Dacă te întorci acasă teafăr...

— De cine m-aş putea teme afară de dumneavoastră?

— Dacă te întorci la tine teafăr, părăseşte Parisul, părăseşte Franţa, şi, oriunde te vei afla, câtă vreme te vei purta cinstit, am să-ţi trimit o mică pensie; căci dacă te întorci la tine teafăr, atunci...

— Atunci? întrebă Caderousse înfiorat.

— Atunci îmi voi închipui că te-a iertat Dumnezeu şi te voi ierta şi eu.

— Pe cuvântul meu de creştin, îngăimă Caderousse retrăgându-se, mă înspăimântaţi.

— Haide, pleacă! spuse contele arătând cu degetul fereastra lui Caderousse.

Încă neîndeajuns liniştit de făgăduiala lui Monte-Cristo, Caderousse încălecă şi puse piciorul pe scară.

Aci se opri, tremurând.

— Haide, coboară! spuse abatele încrucişându-şi braţele.

Caderousse începu să înţeleagă că nu avea a se teme de nimic dinspre partea aceasta şi coborî.

Atunci contele se apropie cu lumânarea în aşa fel încât să poată fi observat, dinspre Champs-Elysées, omul care cobora de la o fereastră luminat de alt om.

— Ce faceţi, domnule abate? întrebă Caderousse; dacă ar trece o patrulă?

Şi suflă în lumânare. Continuă apoi coborâşul; dar, abia când simţi pământul din grădină sub picioare, se linişti complet.

Monte-Cristo reintră în dormitor şi, aruncând o ochire din grădină în stradă, îl văzu mai întâi pe Caderousse care, după ce coborâse, făcea un ocol prin grădină şi îşi proptea scara la capătul zidului ca să poată ieşi printr-alt loc decât prin acela pe unde intrase.

Apoi, mutându-şi privirea din grădină în stradă, îl văzu pe omul care părea să aştepte alergând paralel şi aşezându-se dinapoia colţului pe unde Caderousse urma să coboare.

Caderousse urcă încetişor pe scară şi, când ajunse la ultimele trepte, înălţă capul peste zid ca să se încredinţeze că strada e pustie.

Nu se vedea nimeni, nu se auzea nici un zgomot.

Sună ora unu la Domul Invalizilor.

Atunci Caderousse încălecă peste peron şi, trăgând spre el scara, o trecu peste zid, pe urmă se apucă să coboare sau, mai bine zis, lunecă, ― manevră pe care o îndeplini cu o iscusinţă ce dovedea deprinderea lui în acest exerciţiu.

Pornit însă pe pantă, nu se mai putu opri. Zadarnic văzu pe cineva năpustindu-se în întuneric, în momentul când era la jumătatea drumului; zadarnic văzu un braţ ridicându-se în momentul când atingea pământul; mai înainte de a putea să se pună în poziţie de apărare, braţul îl izbi cu atâta furie în spate, încât dădu drumul scării, strigând:

— Ajutor!

A doua lovitură îl izbi aproape imediat în şold, încât căzu strigând:

— Săriţi, asasinul!

În sfârşit, în momentul când se rostogolea la pământ, adversarul îl apucă de păr şi îi dădu a treia lovitură în piept.

De data aceasta Caderousse vru să strige din nou, dar nu putu să scoată decât un geamăt; trei şuvoaie de sânge ieşeau din cele trei răni ale sale.

Văzându-l că nu mai striga, asasinul îl apucă de păr şi îi înalţă capul; Caderousse avea ochii închişi şi gura strâmbă. Asasinul îl crezu mort, îi dădu drumul la pământ şi dispăru.

Atunci, simţindu-l că se îndepărtează, Caderousse se ridică într-un cot şi cu glas muribund, strigă într-un suprem efort:

— Săriţi! asasinul! mor! ajutor, domnule abate!

Chemarea lugubră străpunse întunericul nopţii. Se deschise uşa scării secrete, apoi portiţa grădinii, iar Ali şi stăpânul său alergară cu lumini.

Capitolul IX   Mâna lui Dumnezeu

Caderousse continua să strige cu glas tânguitor:

— Ajutor, domnule abate! ajutor!

— Ce e? întrebă Monte-Cristo.

— Ajutor! repetă Caderousse; m-a asasinat!

— Uite că am venit: curaj!

— O, s-a sfârşit; veniţi prea târziu; veniţi ca să mă vedeţi murind; ce lovituri! cât sânge!

Şi leşină.

Ali şi stăpânul său îl luară pe rănit şi îl transportară într-o cameră.

Aci Monte-Cristo făcu semn lui Ali să-l dezbrace şi examină rănile grozave pe care le primise.

— Doamne, spuse el, răzbunarea ta se lasă uneori aşteptată; cred că atunci când ea coboară din cer e cu atât mai deplină.

Ali îşi privi stăpânul ca pentru a întreba ce este de făcut.

— Du-te la domnul procuror regal Villefort, care locuieşte în foburgul Saint-Honoré şi adu-l aci. În trecere, scoală-l pe portar şi spune-i să cheme un medic.

Ali se supuse şi-l lăsă pe falsul abate singur cu Caderousse, care era tot leşinat. Când nenorocitul redeschise ochii, contele, stând la câţiva paşi de el, îl privea cu o expresie sumbră de milă, iar buzele, care i se mişcau, murmurau parcă o rugăciune.

— Un chirurg, domnule abate, un chirurg! spuse Caderousse.

— S-a dus după unul, răspunse abatele.

— Ştiu că e degeaba în ce priveşte viaţa, dar poate că o să-mi dea puteri, căci vreau să am timp să fac o declaraţie.

— Cu privire la ce?

— Cu privire la asasinul meu,

— Vasăzică, îl cunoşti?

— Ba bine că nu: e Benedetto.

— Tânărul corsican?

— Chiar el.

— Tovarăşul dumitale?

— Da. După ce mi-a dat planul casei contelui, nădăjduind desigur c-o să-l ucid şi că el o să devină astfel moştenitorul lui, sau c-o să mă ucidă şi că va scăpa astfel de mine, m-a aşteptat în stradă şi m-a asasinat.

— În timp ce am trimis la medic, am trimis şi la procurorul regal.

— Poate că o să vină prea târziu, prea târziu, spuse Caderousse; simt că tot sângele se scurge din mine.

— Aşteaptă, glăsui Monte-Cristo.

Ieşi şi se întoarse după cinci minute cu un flacon.

Ochii muribundului, destul de sticloşi, nu se abătuseră în lipsa lui de la uşa prin care ghicea instinctiv c-o să vină un ajutor.

— Grăbiţi-vă, domnule abate, grăbiţi-vă, spuse el; simt că iarăşi leşin.

Monte-Cristo se apropie şi turnă pe buzele vinete ale rănitului trei sau patru picături din licoarea flaconului.

Caderousse scoase un suspin.

— O, spuse el, îmi turnaţi viaţă; mai daţi-mi! mai daţi-mi!

— Două picături, mai mult te-ar ucide, răspunse abatele.

— O, de-ar veni cineva să-l pot denunţa pe ticălos!

— Vrei să scriu eu depoziţia dumitale? dumneata ai s-o