— Da... da... spuse Caderousse, ai cărui ochi scânteiau la gândul răzbunării postume.

Monte-Cristo scrise:

"Mor asasinat de corsicanul Benedetto, tovarăşul meu de lanţ la Toulon sub nr.59".

— Grăbiţi-vă! spuse Caderousse; n-o să mai pot iscăli.

Monte-Cristo îi întinse pana lui Caderousse, care îşi adună puterile, iscăli şi recăzu pe pat, spunând:

— Să povestiţi dumneavoastră restul, domnule abate; să spuneţi că şi-a dat numele de Andrea Cavalcanti, că locuieşte la Hôtel des Princes, că... O, Doamne, Doamne, mor!

Şi Caderousse leşina pentru a doua oară.

Abatele îi dădu să respire mirosul din flacon; rănitul redeschise ochii.

Dorinţa de răzbunare nu-l părăsise în timpul leşinului.

— O să spuneţi toate astea, nu-i aşa, domnule abate?

— Da, toate astea şi chiar altele.

— Ce o să spuneţi?

— Că el ţi-a dat, fără îndoială, planul casei în speranţa că domnul conte te va ucide. Am să spun că l-a înştiinţat pe conte printr-un bilet; am să spun că, întrucât contele lipsea, am primit eu biletul şi te-am aşteptat.

— Şi o să fie ghilotinat, nu-i aşa? întrebă Caderousse. Îmi făgăduiţi c-o să fie ghilotinat? Mor cu nădejdea asta; ea o să mă ajute să mor.

— Am să spun, continuă contele, că a venit în urma dumitale, că te-a pândit tot timpul: că, atunci când te-a văzut ieşind, a alergat la colţul zidului şi s-a ascuns.

— Aţi văzut dumneavoastră toate acestea?

— Adu-ţi aminte vorbele mele: "Dacă te întorci la tine teafăr, îmi voi închipui că Dumnezeu te-a iertat, şi-am să te iert şi eu".

— Şi nu mi-aţi dat de veste? exclamă Caderousse încercând să se salte în cot; ştiaţi că o să fiu ucis ieşind de aici şi nu mi-aţi dat de veste?

— Nu, căci în mâna lui Benedetto eu vedeam dreptatea lui Dumnezeu şi mi s-ar fi părut că săvârşesc un sacrilegiu împotrivindu-mă scopurilor Providenţei.

— Nu-mi mai vorbiţi de dreptatea lui Dumnezeu, domnule abate: dacă ar fi o dreptate a lui Dumnezeu, ştiţi mai bine decât oricine că sunt oameni care ar trebui pedepsiţi şi nu sunt.

— Răbdare! glăsui abatele cu un ton care îl înfioră pe muribund; răbdare.

Caderousse îl privi uimit.

— Şi apoi, spuse abatele, Dumnezeu e plin de îndurare cu toţi, aşa cum a fost cu tine: e părinte înainte de a fi judecător.

— O, dumneavoastră credeţi în Dumnezeu? întrebă Caderousse.

— Dacă aveam nenorocirea să nu fi crezut până în prezent, spuse Monte-Cristo, aş crede văzându-te pe tine.

Caderousse îşi înălţă pumnii încleştaţi.

— Ascultă, spuse abatele întinzând mâna asupra rănitului ca pentru a-i porunci credinţă, iată ce a făcut pentru tine Dumnezeul acesta pe care nu vrei să-l recunoşti în ultimul moment: ţi-a dat sănătate, putere, o muncă sigură, prieteni chiar, în sfârşit viaţa aşa cum ea trebuie să se înfăţişeze omului pentru a fi plăcută, cu liniştea conştiinţei şi cu satisfacţia dorinţelor naturale; în loc să foloseşti darurile acestea ale Domnului, aşa de rar hărăzite de el în plinătatea lor, uite ce ai făcut: te-ai dedat trândăviei, beţiei, iar la beţie ai trădat pe unul dintre cei mai buni prieteni ai tăi.

— Ajutor, strigă Caderousse; n-am nevoie de un preot, ci de un medic; poate că nu sunt rănit de moarte, poate că n-o să mor încă, poate c-o să fiu salvat.

— Eşti aşa de grav rănit încât, fără cele trei picături pe care ţi le-am dat adineauri, ai fi fost mort acum. Ascultă!

— O, ce preot ciudat sunteţi dumneavoastră, care îi scoateţi pe muribunzi din fire, în loc să-i mângâiaţi! murmură Caderousse.

— Ascultă, continuă abalele; când l-ai trădat pe prietenul tău, Dumnezeu n-a început să te lovească, ci să-ţi atragă luarea-aminte; ai căzut în mizerie şi ai îndurat foamea; ţi-ai trăit jumătate din viaţă pizmuind în loc să cucereşti şi te gândeai de pe atunci la crimă, acordându-ţi scuza necesităţii, când Dumnezeu a făcut pentru tine o minune, când prin mâna mea Dumnezeu a trimis în cuibul mizeriei tale o avere strălucitoare pentru tine, nenorocitule, care n-avuseseşi niciodată ceva. Dar averea aceasta neaşteptată, nesperată, extraordinară nu-ţi mai ajunge din momentul când o ai; vrei s-o dublezi; prin ce mijloc? printr-o crimă. O dublezi şi atunci Dumnezeu ţi-o smulge, ducându-te în faţa justiţiei omeneşti.

— Nu eu am vrut să-l ucid pe evreu, ci Carconta, spuse Caderousse.

— Da, glăsui Monte-Cristo; de aceea Dumnezeu, totdeauna milos, a îngăduit ca judecătorii tăi să fie mişcaţi de cuvintele tale şi să-ţi lase viaţa.

— Eh, ca să mă trimită la ocnă pe viaţă: frumoasă îndurare!

— Ticălosule, când ţi-a fost dată, o socoteai ca o îndurare pentru inima ta laşă, care tremura în faţa morţii şi care a tresăltat de bucurie la vestea unei ruşini pe viaţă, căci ţi-ai spus ca toţi ocnaşii: Ocna are o poartă, dar mormântul nu are. Şi aveai dreptate, căci poarta ocnei s-a deschis pentru tine într-un chip neaşteptat: un englez vizitează Toulonul; îşi pro-pusese să smulgă din ticăloşie doi oameni: alegerea lui cade asupra ta şi asupra tovarăşului tău; un al doilea noroc coboară pentru tine din cer, recapeţi în acelaşi timp averea şi liniştea, poţi să reîncepi a trăi viaţa tuturor oamenilor, tu care fuseseşi osândit s-o trăieşti pe-a ocnaşilor; atunci, ticălosule, te-ai apucat să-l pui la încercare pe Dumnezeu pentru a treia oară. N-am de ajuns, ţi-ai spus tu, când aveai mai mult decât posedaseşi vreodată şi săvârşeşti a treia crimă, fără motiv, fără scuză. Dumnezeu a obosit. Dumnezeu te-a pedepsit.

Caderousse slăbea văzând cu ochii.

— Daţi-mi să beau, spuse el; mi-e sete... mă arde!

Monte-Cristo îi dădu un pahar cu apă.

— Mârşavul de Benedetto va scăpa de toate acestea, spuse Caderousse înapoind paharul.

— Caderousse, te asigur că nu va scăpa nimeni... Benedetto va fi pedepsit.

— Atunci veţi fi pedepsit şi dumneavoastră, glăsui Caderousse; că nu v-aţi făcut datoria de preot... Trebuia să-l împiedicaţi pe Benedetto să mă ucidă.

— Eu să-l împiedic pe Benedetto să te ucidă în momentul când tu izbiseşi cu cuţitul pavăza care îmi acoperea pieptul? spuse contele cu un zâmbet care îl îngheţă pe muribund. Da, poate că, dacă te-aş fi văzut umil şi pocăit, l-aş fi împiedicat pe Benedetto să te ucidă; te-am văzut însă trufaş şi sângeros şi am lăsat să se îndeplinească