— Nu cred în Dumnezeu! urmă Caderousse; nu crezi nici tu... minţi... minţi!

— Taci, spuse abatele, că faci să ţâşnească din trupul tău ultimele picături de sânge... Nu crezi în Dumnezeu; şi mori lovit de Dumnezeu... Nu crezi în Dumnezeu şi Dumnezeu care nu cere totuşi decât o rugăciune, decât un cuvânt, o lacrimă ca să te ierte... Dumnezeu care putea să îndrume pumnalul asasinului în aşa fel încât să mori pe dată... Dumnezeu ţi-a dăruit un sfert de ceas pentru a te pocăi... Reintră în tine, nenorocitule şi pocăieşte-te.

— Nu, spuse Caderousse, nu mă pocăiesc; nu există Dumnezeu, nu există Providenţă, nu există decât întâmplarea.

— Există o Providenţă, există un Dumnezeu, spuse Monte-Cristo şi dovada e că zaci aici, deznădăjduit, tăgăduindu-l pe Dumnezeu, iar eu stau în picioare în faţa ta, bogat, fericit, sănătos, împreunând mâinile dinaintea acestui Dumnezeu în care tu încerci să nu crezi şi în care cu toate acestea crezi din adâncul inimii.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Caderousse aţintindu-şi ochii muribunzi asupra contelui.

— Priveşte-mă bine, spuse Monte-Cristo luând lumânarea şi apropiind-o de figura sa.

— Da, abatele... abatele Busoni...

Monte-Cristo îşi ridică peruca şi dădu drumul părului frumos, negru, care îi încadra aşa de armonios chipul palid.

— O, dacă n-ar fi părul acesta negru, spuse înfricoşat Caderousse, aş spune că sunteţi englezul, aş spune că sunteţi lordul Wilmore.

— Nu sunt nici abatele Busoni, nici lordul Wilmore, glăsui Monte-Cristo; priveşte mai bine, mai departe, în primele tale amintiri.

În cuvintele contelui era o vibraţie magnetică ce însufleţi pentru ultima oară simţurile istovite ale ticălosului.

— Da, spuse el, îmi pare că v-am văzut, că v-am cunoscut altădată.

— Da, Caderousse; da, m-ai văzut; da, m-ai cunoscut.

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? şi de ce, dacă m-aţi văzut, dacă m-aţi cunoscut, de ce mă lăsaţi să mor?

— Pentru că nimic nu te poate salva, Caderousse; pentru că rănile tale sunt mortale. Dacă puteai să fii salvat, aş fi văzut într-asta o ultimă îndurare a Domnului şi aş fi încercat ― îţi jur pe mormântul părintelui meu ― să te redau vieţii şi pocăinţei.

— Pe mormântul părintelui tău? spuse Caderousse însufleţit de o supremă scânteie, ridicându-se să-l vadă mai de aproape pe omul care îi făcuse jurământul acesta sacru pentru toţi oamenii. Cine eşti tu?

Contele urmărise întruna progresul agoniei. Înţelese că elanul acesta de viaţă era ultimul; se apropie de muribund şi, învăluindu-l într-o privire calmă şi totodată tristă:

— Eu sunt..., îi spuse el la ureche; eu sunt...

Şi buzele lui abia deschise lăsară să treacă un cuvânt rostit aşa de încet încât nici contelui nu i se păru că îl aude.

Caderousse, care se ridicase în genunchi, întinse braţele, făcu o sforţare pentru a se da înapoi, apoi, împreunându-şi mâinile şi înălţându-le cu o sforţare supremă:

— Doamne, Doamne, iartă-mă că te-am tăgăduit! spuse el; exişti într-adevăr, eşti părintele oamenilor în cer şi judecătorul oamenilor pe pământ. Doamne, Stăpâne, multă vreme n-am vrut să te cunosc! Doamne, Dumnezeule, iartă-mă, primeşte-mă la tine!

Şi, închizând ochii, Caderousse căzu pe spate cu un ultim strigăt şi un ultim suspin.

Sângele se opri îndată pe marginea rănilor sale mari.

Murise.

— Unul! spuse misterios contele cu ochii fixaţi asupra cadavrului desfigurat de moartea oribilă.

Peste zece minute medicul şi procurorul regal sosiră, aduşi unul de portar, altul de Ali şi fură primiţi de abatele Busoni care se ruga lângă mort.

Capitolul X   Beauchamp

Timp de cincisprezece zile nu se vorbi în Paris decât despre tentativa de furt pusă la cale cu atâta cutezanţă, la conte. Muribundul iscălise o declaraţie care îl indica pe Benedetto drept asasin al său. Poliţia fu invitată să-şi trimită toţi agenţii pe urmele ucigaşului.

Cuţitul lui Caderousse, lanterna oarbă, legătura de chei şi hainele, minus vesta care nu putu fi găsită, au fost depuse la grefă; corpul fu dus la morgă.

Contele răspunse tuturora că întâmplarea avusese loc în timp ce el se afla la casa din Auteuil şi că nu ştia prin urmare decât ce-i spusese abatele Busoni care, în seara aceea, printr-un hazard extraordinar, i-a cerut permisiunea să petreacă noaptea la el pentru a face cercetări în câteva cărţi preţioase din biblioteca sa.

Singur Bertuccio pălea ori de câte ori numele de Benedetto era pronunţat în prezenţa sa; nu era însă nici un motiv ca paloarea lui Bertuccio să fie remarcată de cineva.

Chemat să constate crima, Villefort îşi asumase instruirea ei şi desfăşura acea înflăcărare pasionată pe care o depunea în toate cauzele criminale unde era chemat să-şi spună cuvântul.

Dar trecuseră trei săptămâni fără ca totuşi cele mai active cercetări să dea vreun rezultat, astfel că lumea începea să uite încercarea de furt săvârşită la conte şi asasinarea hoţului de către complice, pentru a se ocupa de apropiata căsătorie a domnişoarei Danglars cu contele. Andrea Cavalcanti.

Căsătoria era aproape oficială, tânărul era primit la bancher cu titlul de logodnic.

Se scrisese domnului Cavalcanti-tatăl care aprobase din suflet căsătoria şi care, exprimând toate regretele că serviciul îl împiedecă să părăsească Parma unde se afla, declara că este de acord să dea capitalul rentei de o sută cincizeci de mii de lire.

Se stabilise că cele trei milioane vor fi plasate la Danglars care le va fructifica; unele persoane încercaseră să sugereze tânărului îndoieli asupra solidităţii situaţiei viitorului socru care, de câtva timp, suferea la Bursă pierderi repetate; dar, cu o dezinteresare şi cu o încredere sublime, tânărul respinse toate aceste cuvinte zadarnice pe care avu delicateţea să nu le împărtăşească baronului.

De aceea baronul îl adora pe contele Andrea Cavalcanti.

Nu tot aşa era cazul cu domnişoara Eugénie Danglars. În ura ei instinctivă împotriva căsătoriei, îl acceptase pe Andrea ca un mijloc de a-l îndepărta pe Morcerf. Acum însă, când căsătoria cu Andrea se apropia tot mai mult, începea să simtă pentru el o repulsie vădită.

Poate că baronul observase; dar, pentru că el nu putea pune repulsia decât în seama unui capriciu, se prefăcuse că nu vede nimic.

Între timp, termenul cerut de Beauchamp era aproape epuizat. De altminteri Morcerf a putut aprecia valoarea sfatului lui Monte-Cristo când acesta i-a spus să lase lucrurile în voia lor; nimeni nu relevase nota