— Ia ascultă, Watanabe. Eu am senzaţia că, peste vreo zece sau poate douăzeci de ani, drumurile noastre se vor încrucişa iar pe undeva.

  — Parcă citezi dintr-un roman de Dickens, am răspuns eu, zâmbind.

  — Aşa o fi, a zis el, râzând, dar să ştii că presimţirile mele se cam adeveresc.

  După cină, am plecat cu Nagasawa la un bar din apropiere ca să bem ceva şi am stat acolo până după ora nouă.

  — Spune-mi, Nagasawa, ce înţelegi tu prin „fapte standard”?

  — O să râzi dacă-ţi spun.

  — Nu râd.

  — Păi, hai să zicem că ar însemna să fii „om ales”.

  N-am râs, dar era cât pe-aci să cad de pe scaun.

  — Om ales”? Adică ce vrei să spui?

  — Ce-ai auzit.

  — Ce-nseamnă pentru tine „om ales”? Dacă poţi să-mi dai vreo definiţie, aş fi fericit.

  — Un „om ales” este cel care nu face ceea ce vrea să facă, ci ceea ce ar trebui să facă.

  — Eşti cel mai ciudat individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, am zis eu.

  — Eşti cel mai sincer individ pe care l-am întâlnit în viaţa mea, a replicat el. A luat apoi nota de plată de pe masă şi a plătit şi consumaţia mea.

  Midori Kobayashi nu şi-a făcut apariţia nici la cursul din lunea următoare. După ce am aruncat o privire prin clasă şi m-am asigurat că nu este, m-am aşezat, ca de obicei, în rândul întâi şi, în aşteptarea profesorului, am început să-i scriu lui Naoko. I-am scris despre călătoriile din vacanţa de vară, despre oraşele prin care am trecut, despre oamenii pe care i-am cunoscut şi am continuat cu gânduri mai personale: „Serile mă gândeam la tine. Acum, că nu ne mai întâlnim, îmi dau seama cât de mult îmi lipseşti. Mă plictisesc îngrozitor la şcoală, dar mi-am impus o autodisciplină, aşa că nu chiulesc de la cursuri şi învăţ serios. De când ai plecat, totul mi se pare fără sens. Aş vrea să ne mai întâlnim şi să stăm de vorbă pe îndelete. Aş dori să te vizitez la sanatoriu şi să te văd câteva ore. Crezi că se poate? Mi-ar plăcea să ne plimbăm unul alături de celălalt, aşa cum obişnuiam. Îmi dau seama că îţi este greu, dar te rog mult scrie-mi măcar câteva rânduri”.

  Am scris patru pagini, le-am împăturit şi le-am băgat cu grijă în plic. Pe plic am scris adresa părinţilor ei, cu menţiunea că scrisoarea este pentru Naoko.

  Profesorul intrase deja în clasă şi când am ridicat privirile, l-am văzut ştergându-şi sudoarea de pe frunte în timp ce făcea prezenţa. Era mic de statură şi abătut. Deoarece avea probleme la mers, se rezema întotdeauna într-un baston din metal. Nu pot să spun că mă amuzau cursurile lui, dar spunea lucruri interesante şi îşi pregătea întotdeauna orele ca lumea. După ce a remarcat că este foarte cald, ne-a vorbit despre deus ex machina în drama lui Euripide şi ne-a explicat apoi prin ce se deosebeşte conceptul de zeu, la acesta, faţă de Eschil şi Sofocle. Vorbea deja de vreo cincisprezece minute, când s-a deschis uşa şi am văzut-o pe Midori intrând în clasă. Purta o cămaşă sport bleumarin, pantaloni bej şi obişnuiţii ei ochelari de soare. Zâmbind, i-a cerut scuze profesorului pentru întârziere şi s-a aşezat lângă mine. A scos apoi un caiet – caietul meu – din geanta pe care o purtase pe umăr şi mi l-a dat. În el am găsit un bileţel: „Scuze pentru miercuri. Eşti supărat?”

  Pe la jumătatea cursului, în timp ce profesorul ne schiţa pe tablă o scenă din teatrul grec, uşa amfiteatrului s-a deschis iar şi de data aceasta au intrat doi indivizi cu căşti pe cap. Arătau ca nişte actori de comedie: unul era înalt şi palid, celălalt era scund, cu faţa rotundă şi mai închis la piele. Cel mic purta o barbă lungă, total nepotrivită staturii lui. Cel înalt avea braţele pline de manifeste, iar cel scund s-a adresat profesorului, anunţându-l că ar dori să folosească ultima parte a cursului pentru o dezbatere, sperând în concursul acestuia. De fapt, nu a fost vorba de o rugăminte, ci de un anunţ, deoarece, în completare, a afirmat că lumea se confruntă cu probleme mult mai serioase decât tragedia greacă. Profesorul şi-a dat seama că nu avea ce discuta cu ei şi că oricum ei vor face cum îi va tăia capul, aşa că s-a prins de marginea catedrei, a coborât de pe podium, şi-a luat bastonul şi a ieşit, şchiopătând, din amfiteatru.

  În timp ce studentul cel înalt a împărţit manifeste, rotofeiul s-a urcat pe podium şi a început prelegerea. Manifestele erau pline de lozinci scurte şi concise: „Împiedicaţi alegerile frauduloase la postul de preşedinte al universităţii”; „Strângeţi rândurile pentru o nouă grevă în campus”; „Zdrobiţi sistemul educaţional imperial”. Mă rog, nu aveam obiecţii în ceea ce privea conţinutul lor, dar nu mi se păreau convingătoare, nu inspirau încredere, nu stârneau interes în nici un fel. Nici discursul rotofeiului n-a fost mai grozav… aceeaşi veche melodie cu alte cuvinte. M-am lămurit imediat – duşmanul numărul unu al indivizilor nu era puterea de stat, ci lipsa de imaginaţie.

  — Hai să plecăm! a spus Midori.

  Am dat din cap, m-am ridicat şi ne-am îndreptat amândoi spre uşă. Individul cel scund mi-a spus ceva, dar nu am înţeles ce anume. Midori i-a fluturat mâna şi l-a salutat nonşalantă:

  — Pa!

  După ce-am ieşit din amfiteatru, Midori mi-a zis:

  — Te pomeneşti că suntem contrarevoluţionari. Oare or să ne spânzure de stâlpul telegrafic dacă le reuşeşte revoluţia?

  — Aş vrea să mâncăm înainte de a ne spânzura, am zis.

  — Foarte bine. Vreau să te duc la un restaurant anume, deşi e puţin cam departe. Stai bine cu timpul?

  — Da, n-am