şi apucă de capetele prosopului pe care-l are pe după gât. Se uită lung la mine, cu ochii lui cenuşii întunecaţi şi, ca de obicei, habar n-am la ce se gândeşte. Îşi ascunde foarte bine gândurile şi sentimentele.

  — Cum am ajuns aici? rostesc cu o voce scăzută, pocăită.

  Se aşază pe marginea patului. E îndeajuns de aproape ca să-l ating, ca să-i simt mirosul. Oh, Doamne… transpiraţie şi gel de duş şi Christian. E un cocteil ameţitor – mult mai bun decât o margarita, iar acum pot să spun că vorbesc din experienţă.

  — După ce-ai leşinat, n-am vrut să risc ca tapiţeria de piele din maşina mea să te ducă tot drumul până la apartamentul vostru. Aşa că te-am adus aici, spune el flegmatic.

  — Tu m-ai aşezat în pat?

  — Da.

  Are o faţă impasibilă.

  — Am mai vomitat? şoptesc.

  — Nu.

  — Tu m-ai dezbrăcat? zic iar în şoaptă.

  — Da.

  Ridică o sprânceană către mine, iar eu roşesc violent.

  — Sper că n-am…? şoptesc şi gura mi se usucă de la groaza ruşinoasă care mă cuprinde când nu reuşesc să duc întrebarea până la capăt. Mă uit lung la mâini.

  — Anastasia, erai în comă. Necrofilia nu se numără printre viciile mele. Îmi place ca femeile să fie conştiente şi receptive, spune el sec.

  — Îmi pare rău.

  Colţurile gurii i se înalţă într-un zâmbet ambiguu.

  — A fost o seară foarte distractivă. Una pe care n-am s-o pot uita un timp.

  Nici eu… oh, râde de mine, ticălosul. Nu l-am rugat eu să vină dă mă ia. Cumva m-a făcut să mă simt ca personajul negativ din piesa de teatru.

  — Nu era nevoie să mă localizezi cu vreunul din gadgeturile î la James Bond pe care le produci pentru cine oferă preţul cel mai bun, îi răspund eu.

  Se uită lung la mine, surprins şi, dacă nu mă înşel, uşor rănit.

  — Mai întâi, tehnologia de localizare a telefoanelor celulare este disponibilă prin internet. În al doilea rând, compania mea nu investeşte şi nici nu fabrică vreun dispozitiv de supraveghere. Şi, în al treilea rând, dacă n-aş fi venit să te iau, probabil că te-ai fi trezit în patul fotografului şi, din câte-mi amintesc, nu erai foarte entuziasmată că-ţi face curte.

  Să-mi facă curte! Mă uit la Christian. El mă priveşte crunt, cu ochii arzând, îndurerat. Încerc să-mi muşc limba, dar nu reuşesc să-mi înăbuş un chicotit.

  — Din care cronică medievală ai evadat? Parc-ai fi un cavaler arogant.

  Dispoziţia lui sufletească se schimbă în mod vizibil. Privirea i se Îmblânzeşte, iar expresia îi devine caldă şi, uite, pe buze îi apare un surâs.

  — Anastasia, nu cred că-i aşa. Un cavaler negru, poate.

  Are un zâmbet sardonic şi scutură din cap.

  — Ai mâncat azi-noapte? Tonul lui e acuzator. Clatin din cap. Ce infracţiune teribilă am mai comis? Îşi încleştează maxilarele, dar faţa îi rămâne lipsită de expresie.

  — Trebuie să mănânci. De-aia ţi-a fost aşa de rău. Pe bune, asta-i regula numărul unu când bei.

  Îşi trece mâna prin păr şi ştiu că o face din exasperare.

  — Ai de gând să mă dojeneşti în continuare?

  — Asta fac eu acum?

  — Aşa mi se pare.

  — Ai noroc că doar te dojenesc.

  — Cum adică?

  — Păi, dacă erai a mea, după toată isprava de ieri, n-ai mai fi putut să stai pe scaun o săptămână. N-ai mâncat, te-ai îmbătat, te-ai expus într-o situaţie riscantă.

  Închide ochii, groaza întipărindu-i-se trecător pe faţă, şi se cutremură. Când deschide ochii, iar îmi aruncă o căutătură cruntă.

  — Mi-e groază să mă gândesc ce ţi s-ar fi putut întâmpla.

  Mă uit şi eu urât la el. Care-i problema lui? Ce l-a apucat? Dacă eram a lui… E, uite că nu-s. Deşi, poate, o parte din mine şi-ar fi dorit să fie. Gândul îmi alungă iritarea provocată de vorbele lui arogante. Capriciile Vocii interioare mă fac să roşesc – dansează fericită într-o fustă hawaiiană de un roşu-aprins, la gândul că aş fi a lui.

  — N-aş fi păţit nimic. Eram cu Kate.

  — Şi fotograful? adaugă el cu asprime.

  Hmm… tânărul José. La un moment dat, va trebui să am o discuţie cu el.

  — José a întrecut măsura, atâta tot, ridic din umeri.

  — Păi, data viitoare când depăşeşte măsura, poate ar fi bine să-l înveţe cineva bunele maniere.

  — Eşti un mare partizan al disciplinei.

  — Oh, Anastasia, habar n-ai tu.

  Ochii i se îngustează, apoi zâmbeşte maliţios. E dezarmant. Acum sunt confuză şi supărată, în clipa următoare, mă zgâiesc la zâmbetul lui superb. Uau… Sunt ca în transă şi asta pentru că are un zâmbet atât de deosebit. Nici nu mai ştiu despre ce vorbeşte.

  — Mă duc să fac un duş. Sau poate vrei să faci tu mai întâi?

  Îşi lasă capul într-o parte, continuând să zâmbească. Pulsul mi se accelerează, iar bulbul meu rahidian a uitat de toate sinapsele care mă fac să respir. Zâmbetul lui se lărgeşte şi întinde mâna ca să-şi plimbe degetul pe obrazul meu şi peste buza mea de jos.

  — Respiră, Anastasia, şopteşte el şi apoi se ridică. Micul dejun va ajunge aici într-un sfert de oră. Cred că ţi-e o foame de lup.

  Se duce în baie şi închide uşa.

  Las să-mi iasă din plămâni aerul pe care l-am ţinut. De ce naiba mă atrage atât de tare? Uite, în clipa asta îmi vine să mă duc peste el sub duş. N-am mai simţit aşa ceva faţă de nimeni. Hormonii mei au luat-o razna. Simt furnicături în locurile unde m-a atins cu degetul mare, pe faţă şi pe buza de jos. Freamăt de un… disconfort dornic de afecţiune, dureros. Nu înţeleg această reacţie.