Boris nu ne-a ignorat însă total în lunile acelea de miere-îşi pava liniştit şi din umbră calea pentru viitoarea strategie-Stătea de vorbă cu membrii comitetului, individual, dup* paravan, folosindu-se de mită şi de ameninţări ca să-i ţină suo control. A evitat violenţa făţişă, cu maximă precauţie, aşa nimeni nu ştia ce face. Când ne-am dat seama, a fost târziu. Sub masca autonomiei pe care ne-a acordat-o, nu vC decât să ne ia pe nepregătite şi să pună la punct un sistem de control şi mai eficient. Toate calculele sale se caracterizau pnnlr-o precizie de-a dreptul diabolică. A reuşit să elimine din viaţa noastră violenţa necontrolată, dar a înlocuit-o cu un nou lip de violenţă bine chibzuită.

  După jumătate de an a reuşit să-şi pună la punct sistemul <„, ş<z cum şi-l dorise şi cam tot atunci au început şi presiunile asupra noastră. Prima victimă a fost preşedintele comitetului nostru, locotenent-colonelul. Acesta avusese curajul să-l înfrunte direct pe Boris pentru a apăra interesele prizonierilor de război japonezi şi, drept urmare, a fost lichidat. La vremea aceea, locotenent-colonelul şi câţiva dintre oamenii lui nu făceau parte din tabăra lui Boris. Acoliţii acestuia au pătruns pe furiş în camera lui, i-au băgat un căluş în gură şi i-au ţinut un prosop ud pe faţă până când s-a sufocat. Normal că făcuseră asta din ordinul lui Boris care nu-şi mânjea propriile-i mâini cu japonezi. A dat ordin comitetului şi i-a pus alţi japonezi să-l omoare. S-a anunţat apoi simplu că a murit din pricina unei boli de care suferea. Ştiam cu toţii care-au fost criminalii, dar nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă despre asta. Boris avea spioni printre noi şi trebuia să fim foarte atenţi când deschideam gura. După moartea locotenent-colonelului, comitetul l-a votat în calitate de preşedinte pe alesul lui Boris.

  Atmosfera din comitet se deteriora pe zi ce trecea şi până la urmă lucrurile au ajuns într-o stare absolut îngrozitoare, în schimbul autonomiei noastre, Boris ne cerea să mărim cifrele de producţie. Norma a crescut treptat, sub un motiv sau altul, şi a atins cote atât de înalte, încât nu-i mai făceam fată, iar viaţa devenise un adevărat infern. A crescut numărul accidentelor din pricina condiţiilor de lucru improprii, mulţi dintre prizonierii japonezi lăsându-şi oasele prin minele ruseşti părăsite. Autonomia însemna până la urmă doar faptul că ne supravegheam noi munca şi nu ruşii, aşa cum făcuseră înainte.

  Prizonierii noştri au început să-şi manifeste nemulţumirea. Dintr-o comunitate unită, care a ştiut să împartă bucuriile şi suferinţele împreună, s-a ajuns la ură şi suspiciuni. Cei care lucrau pentru Boris aveau sarcini mai uşoare şi se bucurau de anumite privilegii, pe când ceilalţi o duceau cumplit de greu, în caz că erau lăsaţi în viaţă. Nimeni nu-şi permitea sa dea glas nemulţumirii, pentru că asta ar fi însemnat moarte curata. Ori erau aruncaţi într-o mină părăsită şi lăsaţi sa moara de frig şi de foame, ori li se punea un prosop ud pe faţă în timp ce dormeau ca să moară sufocaţi, ori li se crăpa capul cu târnăcopul în timp ce lucrau în mină. Nimeni nu ştia ce se petrecea în bezna din mină – oamenii dispăreau pur şi simplu.

  Aveam mustrări de conştiinţă pentru că l-am prezentat pe Boris locotenent-colonelului. Chiar dacă nu mă băgăm eu, Boris tot ar fi ajuns să-şi croiască drum printre noi mai devreme sau mai târziu, cu aceleaşi rezultate, dar asta nu mă liniştea deloc. Făcusem o greşeală de neiertat.

  Într-o zi Boris a trimis după mine. Nu-l mai întâlnisem de multă vreme. Stătea la birou şi bea ceai ca atunci când l-am văzut în biroul şefului de gară. În spatele lui stătea în poziţie de drepţi Tătarul care purta la centură un pistol de calibru mare. Când am intrat eu, i-a făcut semn mongolului să plece, aşa că am rămas singuri.

  — După cum vedeţi, locotenente Mamiya, mi-am ţinut promisiunea.

  — Da, aşa e.

  Din păcate, era adevărat ce spunea. Se ţinuse de cuvânt în tot ce promisese, dar parcă fusese un pact încheiat cu diavolul.

  — Vă bucuraţi de autonomie, iar eu de putere, spuse el, zâmbind şi intimând braţele. Amândoi avem ceea ce ne-am dorit. Producţia de cărbune a crescut şi Moscova e mulţumită. N-are cum să nu fie! Vă sunt recunoscător că aţi acceptat să faceţi medierea şi aş dori să vă răsplătesc în vreun fel.

  — Nu e nevoie, am răspuns, mulţumindu-i pentru intenţie.

  — Ne cunoaştem de mult, spuse Boris, zâmbind. Mă gândeam să vă propun să lucraţi aici, cu mine. Din păcate, duc lipsă de oameni care ştiu să gândească şi aş vrea să mă ajutaţi-Nu mă deranjează că nu aveţi o mână, capul dumneavoastră îl compensează lipsa. Dacă acceptaţi să lucraţi ca secretarul meu, vă voi fi foarte recunoscător şi voi face tot ce-mi stă în putinţă să vă simţiţi cât mai bine aici. În felul acesta sunteţi sigur că rămâneţi în viaţă şi într-o bună zi vă puteţi întoarce în JaponiQ* Dacă-mi staţi prin preajmă, nu vă poate fi decât bineîn mod normal, aş fi refuzat pe loc oferta. Nu aveam o& gând să lucrez sub ordinele lui, să-mi trădez camarazii pentr” a-mi asigura mie un trai mai uşor. Dacă refuzul însemna moartett mea, îmi convenea de minune, dar în momentul în care oferit slujba, a început să se contureze un plan în mintea

  — Ce aş avea de făcut? Am întrebat.

  Nu era deloc simplu ce-mi cerea Boris să fac. Îndatoririle erau uriaşe, cea mai complicată dintre ele fiind administrarea bunurilor lui personale. Boris îşi însuşise cam patruzeci la sută din alimentele, îmbrăcămintea şi medicamentele trimise de Moscova şi de Crucea Roşie, dosindu-le în magazii secrete şi vânzându-le pe piaţa neagră. Spre aceeaşi destinaţie trimisese şi o mulţime de