trenuri încărcate cu cărbune. Lipsa de combustibil era cronică şi solicitările nesfârşite, îi mituia pe şeful gării şi pe muncitorii de la calea ferată ca să pună în mişcare trenuri pentru a-şi rezolva problemele personale. Mâncarea şi banii îi făceau pe soldaţii care păzeau trenurile să închidă ochii şi să se supună ordinelor. Datorită unor asemenea a/aceri, Boris adunase o avere uluitoare. Mie mi-a explicat că era destinată capitalului de care avea nevoie politia secretă. Sumele realizate din „activitatea noastră” – cum o numea el -nu apăreau în registre oficiale şi trebuia să găsească o cale pentru a procura fonduri secrete. Era o minciună sfruntată. Probabil că o parte din bani luau calea Moscovei, dar eram Kigur că mai mult de jumătate deveniseră averea personală a lui Boris. După câte mi-am dat seama, îşi depunea banii la o bancă din străinătate şi cumpăra aur.

  Nu ştiu ce l-a determinat să aibă încredere oarbă în mine. Cred că nici nu i-a trecut prin minte că aş putea să-i divulg secretele, ceea ce mi se pare foarte straniu, întotdeauna era suspicios când venea vorba de ruşi sau de albi în general, dar se încredea în mongoli şi japonezi. Bănuiesc că se gândea că n-aveam cum să-i fac rău chiar dacă trăncăneam, în primul rând, cui naiba să-i fi dezvăluit ceva? Toţi cei din jurul meu erau colaboratorii sau subordonaţii lui şi îşi aveau şi ei partea de profit din afacerile lui ilegale. Singurii care sufereau şi mureau din pricina hoţiilor lui – furase hrană, îmbrăcăminte, medicamente – erau amărâţii de prizonieri din lagăr. În plus, corespondenţa era cenzurată, iar comunicarea cu cei din afară strict interzisă.

  Am devenit deci secretarul particular al lui Boris. Am făcut ordine desăvârşită în caietele şi registrele sale, sistematizând? Z clarificând schimbul de produse şi bani. Am pus la punct registre contabile noi, în care se puteau vedea dintr-o ochire cantitatea şi locaţia produselor, precum şi fluctuaţia preţurilor.

  Haruki Murakani

  Am alcătuit o listă lungă cu cei care primeau mită şi arn calculat „suma necesară”pentru fiecare în parte. Munceam din greu, de dimineaţa până noaptea şi din cauza asta mi-am pierdut şi puţinii prieteni pe care-i mai aveam. Cred că lumea mă considera un mârşav şi un lingău loial lui Boris. (îmi pare râu că am ajuns să fiu dispreţuit pentru asta.) Nikolai nu mai vorbea cu mine, iar ceilalţi doi-trei prizonieri de care mă simţeam mai apropiat întorceau spatele când mă vedeau venind, în schimb, erau alţii care încercau să se dea bine pe lângă mine când au constatat că eram omul lui Boris, dar eu îi evitam. Ajunsesem treptat să mă izolez de toată lumea şi doar datorită lui Boris am scăpat de linşajul concetăţenilor. Nu suporta să i se ia ce avea el mai preţios şi toată lumea ştia cât putea fi de crud. Faima lui de jupuitor căpătase în lagăr proporţii de-a dreptul legendare.

  Cu cât eram mai izolat de toată lumea, cu atât avea Boris mai multă încredere în mine. Era foarte mulţumit de munca mea eficientă şi sistematică şi mă copleşea cu laude.

  — Sunteţi un om extraordinar, locotenente Mamiya. Japonia îşi va reveni sigur după haosul postbelic atâta vreme cât există oameni ca dumneavoastră. Ţara mea n-are nici o şansă. Era mai bine pe vremea ţarului pentru că acesta nu stătea să-şi umple creierii cu prea multă teorie. Lenin a preluat din teoria marxistă tot ce-a putut folosi spre propriul lui avantaj, iar Stalin a preluat tot ce-a înţeles din teoria lui Lenin (nu prea mult, oricum) şi a procedat la fel. Cu cât este mai redus intelectul unui conducător, cu atât pune gheara mai bine pe ţară. Credeţi-mă, există o singură cale de supravieţuire: lipso de imaginaţie. Rusii care şi-o folosesc se duc de râpă. Eu nu fac aşa ceva, treaba mea e să-i pun pe alţii să şi-o folosească şt astfel îmi câştig pâinea fără teama zilei de mâine. Aveţi gnj* să nu uitaţi ce v-am spus acum! Cel puţin cât mai staţi aici, gândiţi-vă la chipul meu şi spuneţi-vă în gând: „Nu, să nu foci aşa ceva. Imaginaţia poate fi fatală”. Este sfatul meu cel nUfi preţios. Lăsaţi imaginaţia pe seama altora.

  Cam aşa a trecut jumătate de an. Se apropia toamna M1 1947 şi îi devenisem indispensabil lui Boris. Eu răspundea^ de afacerile lui, iar „Tătarul”, de partea cu violenţa. Boris JMJ a fost chemat înapoi la Moscova, dar nici nu-şi mai dorea JŞ se întoarcă acolo. Lagărul şi mina deveniseră propriul i teritoriu inatacabil. Locuia liniştit acolo, adunând averi uriaşe, protejat de propria lui armată. Poate şi Cartierul General de [a Moscova prefera să. Lase acolo, ca să consolideze ca lumea situaţia din Siberia, între Boris şi Moscova se desfăşura un schimb permanent de scrisori care, normal, nu veneau prin poştă, ci prin mesageri sosiţi cu trenul. Aceştia erau întotdeauna bărbaţi solizi cu priviri de gheaţă. Aveam senzaţia că scade temperatura din încăpere ori de câte ori intra unul dintre aceştia.

  Muncitorii care lucrau la mină mureau mai departe pe capete, iar cadavrele erau aruncate în puţuri adânci. Boris a făcut o estimare a potenţialului fiecărui prizonier, punându-i pe cei slabi să muncească mai mult şi reducându-le raţia de mâncare pentru a-i omorî mai repede şi a reduce gurile ce se cereau hrănite. Mâncarea luată de la cei slabi ajungea la cei mai solizi pentru a spori productivitatea muncii. Asta era legea lagărului – legea junglei conform căreia supravieţuia cel mai puternic. Când forţa de muncă începea să se împuţineze, soseau noi vagoane cu puşcăriaşi. Uneori cam douăzeci la sută din ei mureau pe drum, dar nu se îngrijora nimeni din pricina asta. Cei mai mulţi erau ruşi şi est-europeni aduşi din Vest. Din fericire pentru Boris, politica violentă a lui Stalin continua să funcţioneze.

  Îmi pusesem în gând să-l omor pe Boris. Ştiam că situaţia noastră nu se va îmbunătăţi chiar dacă reuşeam să scăpăm de el, că iadul va continua pe pământul acela sub