secrete, respectate sau nu (e. G. Brejnev: „Cred că cel mai bine e să aplicăm legile noastre”, adică putem şi să nu le aplicăm, după cum ne convine). Legislaţia lor proliferantă e negaţia însăşi a oricărei legalităţi.

  Regimurile Iuciferice anunţă o eră nouă, cu negarea şi destituirea tuturor valorilor anterioare şi făurirea altui tip uman (de fapt ne-om). Se consideră eterne şi infailibile (infailibile pentru că eterne). Inutil să descriem exhaustiv fenomenul, îl cunoaştem prea bine. Are un nume biblic, Gog şi Magog.

  După al doilea război, bolşevismul ameninţa să devină dominant asupra întregii lumi şi aproape nimeni nu mai credea că e vreo scăpare. Toţi imbecilii şi ticăloşii din „lumea liberă”, atât „idealiştii” cât şi „realiştii”, salutau ca iminentă „Revoluţia mondială”, dar când aceasta părea mai sigură a început, întâi imperceptibil, prăbuşirea care-i era imanentă încă de la principiul ei. Primul mane, thekel, phares, primul avertisment a fost Budapesta, octombrie 1956. Mai avuseseră loc insurecţii, chiar de proporţii însemnate, atât în interiorul Uniunii Sovietice, cât şi în ţările satelite, dar fuseseră înăbuşite. Şi celei din Ungaria îi veniseră de hac tancurile, dar s-a produs în inima Europei, spectaculos şi memorabil. Nu a mai putut fi ocultată. Atunci s-a văzut că cea mai redutabilă şi mai cinică forţă opresivă poate fi pusă în cumpănă de^o populaţie dezarmată, în care mânia a suspendat instinctul de conservare, în ciuda aparentei înfrângeri, ungurii au câştigat atunci un alt statut între ţările satelite. Hruşciov şi-a dat seama că recursul la invazia tancurilor nu se mai poate repeta fără risc. A repetat-o totuşi, aparent cu succes, berbecul de Brejnev, dar „normalizarea” din 1968 şi-a provocat anticorpii: potenţial Charta ’77 şi Havel existau.

  Bineînţeles, în procesul prăbuşirii comunismului au acţionat o mulţime de factori obiectivi ce s-au acumulat în timp, chiar şi când erau indecelabili. Determinismele acestea se pot cerceta şi s-au cercetat din variate unghluri; bineînţeles, subiectul e departe de a fi epuizat. Dar etapele şi reperele majore ale acestui proces poartă numele a trei persoane sau mai exact trei fapte legate de aceste persoane: 1.

  — Alexandr Isaievici Soljeniţân şi apariţia în Occident a Arhipelagului Gulag (1973); 2.

  — Carol Voitila şi alegerea unui papă polonez (1978); 3.

  — Ronald Reagan şi „războiul stelelor” (1983).

  Arhipelagul Gulag a fost tunetul, furtuna vestitoare. Bine am numit-o explozie atomică, un fel de Hiroşima morală.

  Sosirea în Occident a lui Soljeniţân a produs o emoţie generală şi o aşteptare îngrijorată. Au început calomniile, crezute ori în tot cazul acceptate şi repetate de „progresiştii” occidentali. Teama acestora de compromiterea şi eşecul „destinderii” (al cărei nume adevărat e laşitatea capitulardă şi sloganul Better red than dead). Refuzul poltron al Preşedintelui Gerald Ford de a -l primi pe Soljeniţân. (Ford, le minable, cum l-a numit Eugen lonescu în „France-Soir”, 19 februarie 1976, cules în Antidotes, 1977). Cei care la început îl tratau de trădător şi agent KGB, văzând totuşi autoritatea şi voga de care se bucura, au început să -l laude, fără să simtă nevoia de a da vreo explicaţie (de pildă Jean Daniel, om distins şi arogant, directorul lui „Le nouvel observateur”, bineînţeles şi alţii, care, cum zice o vorbă proastă românească, nici usturoi n-au mâncau nici gura nu le miroase). Voga aceasta a ţinut cât a ţinut, dar în cele din urmă „progresiştii” nu au mai suportat-o. Cu atât mai mult cu cât în octombrie 1993, pe o ploaie din acelea pe care noi o numim mocănească, Soljeniţân a ţinut în Vendee, faţă de câteva mii de ascultători înarmaţi cu umbrele sau acoperindu-şi capul cu ziare ori cu ce au putut, un discurs despre genocidul sistematic săvârşit asupra ţăranilor vendeeni în 1793, sub Teroare. Spiritul iacobin care desfigurează şi azi la suprafaţă iubita mea Franţă nu a putut suporta ca un om din Europa de Est, rebel în propria lui ţară (aşadar prezumtiv „fascist”), să-şi permită aşa ceva. Plus că între timp, acelaş om din Europa de Est, după ce spusese adevărul despre „patria socialismului”, s-a apucat să spună şi adevărul despre patria capitalismului.

  Acum se spune, şi în Occident şi la noi (căci, vezi bine, dragă Doamne, ne asumăm şi noi acum „standardele occidentale”), că Soljeniţân are talent, desigur, are conştiinţă, desigur, dar e nostalgic, panslavist, slavofil, populist, antidemocrat, şi câte altele de genul acesta. Faptul că a scris nu o dată, negru pe alb, că respinge panslavismul, că Rusia trebuie să renunţe la pretenţia de a mai fi supraputere şi să se replieze asupra fantasticului ei potenţial intern, atât intelectual cât şi economic, faptul că panslavismul doctrină, a expansiunii, e incomparabil cu slavofilia, care la rândul ei nu e nici retrogradă, nici „rascol-nică” sau mai ştiu eu cum, ci e o linie care merge de la Andrei Rubliov prin Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Bulgakov, şi aşa mai departe, până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, faptul că cei mai occidentalizaţi ruşi au fost slavofil îi, de la Homiakov până la Soljeniţân însuşi şi până la Tarkovski, toate acestea nu contează, nu avem obligaţia nici să citim, nici să pricepem, trebuie doar să ne arătăm democraţi şi occidentali (ca şi cum toată chestiunea s-ar afla în alternativa „Europa e cu ochii pe noi”/„Nu voi să ştiu, stimabile, de Europa d-tale, ci de ţărişoara mea” etc.). Într-o scrisoare a unui progresist român din Germania, publicată în „Orizont”, putem citi următoarele:„…Nu l-am agreat pe gânditorul politic Soljeniţân. De la primele intervluri date odată ajuns în Occident m-a îndepărtat de el un anume antioccidentalism (şi antiliberalism, de ce nu?) afişat. Eu îl consider un conservator rus. (…) Soljeniţân este după părerea mea un mare scriitor dublat de un gânditor politic mediocru. Omul politic Soljeniţân nu e nici pe departe la nivelul autorului Pavilionului canceroşilor şi al Arhipelagului Gulag”. Aşadar, autorul scrisorii consideră Arhipelagul Gulag o capodoperă literară. Absolut de acord (deşi Andropov, cum am văzut, considera că nu e operă de artă ci document politic.) De fapt nu văd de ce ar fi şi aici o alternativă. Soljeniţân îşi subintitulează