(Din procesul-rerbal al şedinţei Biroului *f”L Politic al PEUS din 7 ianuarie 1974)

  ÎN SFÂRŞIT, avem în limba română marea carte care a explodat ca o bombă atomică a conştiinţei morale şi civice cu efect planetar, Arhipelagul Gulag!

  Întârzierea apariţiei în România a operelor lui Alexandr Isaievici Soljeniţân îmi pare un fenomen jenant şi nu izbutesc să mi -l explic. S-au tradus la noi în ultimii 7 ani o mulţime de cărţi importante din literatura contemporană, lucrări de antropologie, sociologie, politică, memorialistică, filosofie, istorie, eseuri, romane etc., bine primite de public. S-au tradus cărţi importante, chiar foarte importante, dar nu cea cu adevărat importantă: aceasta.

  Decizia de a declanşa zguduirea pe care ineluctabil urma să o provoace publicarea în Occident a cărţii acesteia a fost luată de autor împreună cu soţia sa Natalia în mod abrupt, imediat, înainte de termenul prevăzut, în clipa când a fost sigur că o copie a manuscrisului ajunsese în mâinile KGB-ului. Trebuia creată o situaţie ireversibilă, trebuiau tăiate numaidecât toate punţile pentru a face imposibilă intimidarea prin ameninţare sau tortură, a face imposibilă renunţarea la o luptă implacabilă între David şi Goliat. Soljeniţân, în Stejarul şi viţelul, mărturiseşte că în eventualitatea, deloc improbabilă, a unui şantaj asupra copiilor, el şi soţia lui erau de acord cu o hotărâre mai presus de fire: în atare eventualitate sunt sacrificaţi copiii. Nu mai putea da înapoi. Nu mai avea dreptul să dea înapoi.

  El ducea această luptă singur, în mod deschis, în mijlocul acelui „imperiu al Răului”, cum avea să -l numească mult mai târziu Ronald Reagan. Singur dar nu fără o reţea de prieteni devotaţi, ingenioşi, plini de curaj, colaboratori anonimi, bărbaţi şi femei, pe care nu-i putea pomeni în Arhipelag pentru a nu-i divulga, dar despre care vorbeşte pe larg după 1991 (când nu ar mai fi fost în pericol, dar cei mai mulţi muriseră) într-o carte superbă, Invizibilii, apărută în traducere franceză (Fayard, 1992).

  Cu ajutorul necondiţionat şi nerăsplătit, decât postum prin amintita carte, al acestor Invizibili care-şi asumaseră riscurile cele mai grave, totuşi în ultimă instanţă singur, acest om formidabil, înarmat numai cu faima lui mondială consacrată de premiul Nobel, cu luciditatea şi îndrăzneala lui încremenitoare, a făcut să se clatine şi în cele din urmă să se prăbuşească întregul colos politico-represiv rusesc şi toate complicităţile lui internaţionale, „progresiste” şi „umaniste”, legate prin trădare, laşitate şi minciună.

  La acea şedinţă din 7 ianuarie 1974, din al cărei proces-verbal am extras vorbele puse ca motto deasupra prezentei postfeţe, toţi bătrânii şmecheri cretinizaţi din Biroul Politic al PEUS (unul mai deştept, Andropov) dădeau din colţ în colţ: „ce să facem cu Soljeniţân?”. Andropov a învârtit argumentele în aşa fel încât, acuzându -l straşnic pe Soljeniţân, să reiasă că cea mai severă şi radicală soluţie este exilul, determinând astfel amplificarea la scară planetară a acţiunii lui Isaievici şi continuarea în condiţii de libertate şi siguranţă a operei lui literare şi istorice.

  Apăruse în Occident Arhipelagul Gulag! (despre care Brejnev spune că nimeni încă (dintre ei – A. P.) nu a citit-o, dar conţinutul e cunoscut: un „vulgar pamflet antisovietic”, adăogând: „după legile noastre avem toate motivele să -l băgăm pe Soljeniţân la puşcărie deoarece a atentat la tot ce avem mai sfânt: Lenin, regimul nostru sovietic, puterea sovietică, tot ce ne e scump”; Andropov a declarat tot atunci ceva ce mai târziu, spus de alţii, a devenit o banalitate pe jumătate stupidă, dar spus de el dă măsura descumpănirii slabilor din Politbiuro: „Arhipelagul Gulag nu e o operă de artă ci un document politic, deci periculos”.’)

  Desigur, nu Soljeniţân a fost cauza prăbuşirii sistemului bolşevic, nici alte împrejurări, evenimente sau persoane care au jalonat acest fenomen în devenirea lui. Prăbuşirea bolşevismului era imanentă în chiar geneza sa. Au existat imperii milenare, întemeiate, evident, pe autoritate şi forţă, dar la acestea nici forţa şi cu atât mai puţin autoritatea n-au mers, cum să zic? În contrasens. Nu au avut o esenţă luciferică. Nu mă^ hazardez acum să explic esenţa luciferică a altor imperii ce s-au prăbuşit îmi e destul să le evoc pe cele două cărora le-am fost contemporan, nazismul şi bolşevismul. Ar mai fi poate ca exemplu şi Napoleon, dar luciferismul său nu era total. Totuşi Letizâa Bonaparte, mama lui Napoleon, a avut o aprehensiune de femeie bătrână şi respectuoasă faţă de rosturile legitime ale lumii când a spus celebra frază „Pourvu que fa dure!” Se prăbuşesc, fireşte, în cele din urmă şi imperiile legitime, neluciferice, dar după un ciclu de creştere şi decadenţă, aşa cum le vădeşte istoria. Hegel de altminteri, în prelegerile despre filosofia istoriei, afirmă că imperiile plurimilenare nu au istorie, istorie nu au avut decât cele care au avut şi un siârşit. Adică, după viziunea sa teleologică, o împlinire, o finalitate, deci şi un final. Poate, te/a e plauzibilă, deşi cred că există istorie şi neteleologică, bunăoară China, India, cele cărora Hegel le contesta validitatea istorică. Dar să le lăsăm. Ceea ce îmi pare sigur este că regimurile uzurpatoare, adică luciferice, nu au istorie. Napoleon, uzurpator, dar, cum spuneam, de un lucifcrism doar relativ (venea după un interregn cu adevărat luciferic), a avut o istorie, dar efemeră şi precară, cu toată gloria lui

  *Informaţiile acestea se găsesc în extraordinara carte a lui Vladimir Bukovski. Jugement a Moscou, un dissidem dans Ies archives du Kremlin (tr. F r., ed. Robert Laffont. Paris. 1995.) „

  Meteorică, în schimb îmi pare evident că nici nazismul, nici bolşevismul nu au avut istorie. Bolşevismul a durat mai mult decât Napoleon, dar istorie nu a avut. Numai evenimente. Regimurile care fac istorie au legi. Legi adevărate, elaborate în spirit juridic, legi care nu siluiesc natura societăţii şi spiritul ei ci îi servesc de cadru. Regimurile uzurpatoare, iuciferice, nu au legi în accepţia normală a termenului. Sunt regimuri bazate pe fărădelege. În loc de legi clare, univoce, de strictă interpretare, memorabile şi puţine, edictate public şi respectate de toţi, au hăţişuri de legi contradictorii, confuze, antijuridice, unele