Nu-mi era frică de moarte. Mi-ar fi plăcut să ne omoram reciproc, dar asta nu se putea. Oricum nu-mi puteam permite nici o eroare. Trebuia să aştept momentul când eram sigur că îl puteam omorî, că-i luam viaţa cu o singură împuşcătură. Am continuat să fac pe secretarul fidel şi aşteptam să mi se ivească Şansa. După cum am mai spus însă, Boris era un individ extrem de precaut, îl ţinea pe Tătar lângă el zi şi noapte. Şi chiar dacă se ivea ocazia să fim amândoi, cum puteam eu să-l omor cu mâna goală? Pândeam totuşi momentul. Dacă exista un strop de dreptate pe lumea asta, trebuia să reuşesc.

  La începutul anului 1948 s-a răspândit în lagăr vestea că Prizonierilor de război japonezi li se permitea să se întoarcă Q-casă şi urma să sosească un vapor în cursul primăverii pentru a~i transporta în Japonia.

  L-am întrebat pe Boris dacă era adevărat.

  — Aşa este, locotenente Mamiya. Zvonul este adevărat. Vă veţi repatria cu toţii în curând. Datorită opiniei publice mondiale, nu ne mai putem permite să vă ţinem la muncă aici, dar as vrea să vă fac o propunere. N-aţi vrea să rămâneţi aici, nu ca prizonier de război, ci ca cetăţean sovietic liber? V-aţi făcut datoria în mod exemplar şi îmi va fi foarte greu să găsesc pe cineva care să vă ia locul. Cred că şi pentru dumneavoastră ar fi mult mai bine să rămâneţi cu mine decât să vă întoarceţi la greutăţile şi sărăcia prin care trece Japonia acum. Am auzit că oamenii nici nu au ce mânca. Aici veţi avea bani, femei, putere – tot ce vă doriţi.

  Boris îmi făcuse propunerea cu multă seriozitate. Ştia cât e de periculos să mă lase să plec cu toate secretele lui. Dacă îi refuzam propunerea, putea foarte bine să-mi închidă gura în vreun fel ca să mă împiedice să trăncănesc. Dar nu îmi era frică de el. I-am mulţumit pentru propunere şi i-am spus că preferam să mă întorc în Japonia, mai cu seamă că eram îngrijorat din pricina părinţilor şi a surorii mele. Boris a dat din umeri şi n-a făcut nici un comentariu.

  Într-o noapte din luna martie mi s-a ivit şansa de a-l omorî, mai ales că se apropia ziua repatrierii şi nu voiam să-mi las planul nepus în aplicare. Pe la ora nouă seara, Tătarul a plecat undeva şi m-a lăsat singur cu Boris. Lucram la registrul contabil, ca de obicei, iar Boris stătea la birou şi scria o scrisoare. De obicei nu rămâneam la birou atât de târziu. Boris mai lua câte o înghiţitură de coniac în timp ce scria. Pe cuier atârnau haina de piele a lui Boris, chipiul şi pistolul în tocul lui de piele. Nu era un monstru de armă rusească, ci un WaltherPPK. Probabil că Boris îl confiscase de la vreun ofiţer nazist în bătălia pentru trecerea Dunării. Avea pe mâner semnul SS şi era întotdeauna curat şi lustruit, îl văzusem deseori îngrijindu-l. Cu atenţie şi ştiam că-l ţinea încărcat şi că avea opt cartuşe, Nu i se întâmpla să-şi lase pistolul pe cuier. Avea grijă să-l aibă întotdeauna la îndemână şi-l ascundea de obicei în sertarul din partea dreaptă a biroului. Nu ştiam de ce, dar seara aceea era foarte bine dispus şi avea chef de vorbă de aceea îi slăbise vigilenţa. Era o şansă cu care nu mă întâlneam a doua oară. Mi-am calculat în minte mişcările, de nenumărate ori, mă şi vedeam apăsând pe tn De vreme ce eram hotărât, m-am ridicat şi am trecut pe cuier prefăcându-mă că mă duc să iau un formular. Fiind preocupat de scrisoare, Boris nu a întors capul. Când am trecut pe lângă pistol, l-am scos încet din toc. Era micuţ dar frumos. L-am cântărit în palmă, era perfect. M-am postat în faţa lui Boris şi am eliberat siguranţa. Am pus apoi pistolul între i'ţ n unchi şi am scos manşonul închizător cu mâna dreaptă, Producând cartuşul pe ţeava. Am armat cocosul cu degetul in'ire. Când a auzit zgomotul surd, Boris a ridicat privirile şi n: -a văzut cu arma îndreptată spre el. A clătinat din cap şi-a oftat.

  — Îmi pare foarte rău, locotenente, dar arma nu e încărcată, spuse el după ce puse capacul la stiloul cu care scrisese până afund. Puteai să-ţi dai seama după greutate. Scutură-l puţin în sus şi-n jos. Opt cartuşe de 7,65 milimetri cântăresc optzeci </< grame.

  Nu-mi venea să cred. Am îndreptat gura armei spre fruntea lui fără pic de ezitare şi am apăsat pe trăgaci, eliberând cocosul pistolului. S-a auzit doar un clic şi-atât. Avea dreptate, nu era încărcat. L-am pus jos şi mi-am muşcat buza, incapabil să gândesc. Boris a deschis sertarul şi a scos câteva cartuşe, ţinându-le în palmă şi arătându-mi-le. Îmi întinsese o cursă şi m-am lăsat ca prostul prins în ea.

  — Ştiam de mult că vreţi să mă omorâţi, spuse el calm. V-aţi şi imaginat cum va fi, mintea dumneavoastră a lucrat intens. Am dreptate? Cred că v-am mai spus că nu e bine să vă folosiţi imaginaţia pentru că vă poate costa viaţa. Ei, nu-i nimic. Staţi liniştit, nu mă puteţi lichida.

  Boris a luat două cartuşe din palmă şi mi le-a aruncat la picioare. Au zăngănit în cădere.

  — Sunt cartuşe adevărate, spuse el. Nu vă păcălesc. Puneţi-le în armă şi împuşcaţi-mă. Este ultima dumneavoastră Şansă. Dacă ţineţi să mă omorâţi, aveţi grijă cum ţintiţi, dar dacă nu mă nimeriţi, trebuie să-mi promiteţi că nu veţi divulga nimănui secretele mele. Nu aveţi voie să spuneţi nimănui din lumea asta ce fac eu aici. Asta ar fi mica noastră înţelegere.

  Am dat din cap şi i-am promis.

  Am pus iar pistolul între genunchi, am apăsat pe butonul declanşor, am scos încărcătorul şi