am băgat cele două cartuşe în el. Nu mi-a fost uşor să fac toate astea cu o singură mână,? I aia tremurândă. Boris mi-a privit mişcările cu indiferenţă, ba chiar am avut impresia că schiţează un zâmbet. După ce am reuşit să bag încărcătorul la loc în dispozitivul de prindere, am ţintit între ochi, încercând să-mi stăpânesc tremuratul mâinii, şi am apăsat pe trăgaci, încăperea s-a zguduit din pricina zgomotului, dar glonţul a trecut pe lângă urechea lui Boris şi s-a lovit de perete, pulverizând zugrăveala. Am tras de la doi metri şi am ratat. Nu-mi venea să cred, mai ales că mă socoteam un ţintaş destul de bun. Cât am stat în Hsin Chin făceam exerciţii de tragere cu multă plăcere. Deşi aveam doar mâna dreaptă, era mai puternică decât a altora, iar pistolul Walther e o armă echilibrată cu care se poate ţinti uşor. Nu puteam crede! Am ţintit din nou. Am respirat adânc şi mi-am spus: „Trebuie să-l omori. Dacă-l omori, măcar ştii că ai realizat ceva în viaţă”.

  — Aveţi grijă cum ţintiţi, este ultimul cartuş pe care-l aveţi la dispoziţie. Boris zâmbea.

  În clipa aceea a intrat Tătarul în fugă, cu pistolul în mână.

  — Lasă-ne! Ţipă Boris la el. Lasă-l pe Mamiya să mă împuşte. Dacă reuşeşte, poţi să faci ce vrei cu el.

  Tătarul dădu din cap şi îşi îndreptă arma spre mine.

  Am apucat bine pistolul în mâna dreaptă, am întins mâna şi am ţintit în zâmbetul dispreţuitor şi plin de sine al lui Boris. Încercam să-mi stăpânesc tremuratul mâinii şi am apăsat pe trăgaci. A fost o tragere perfectă, dar glonţul a trecut la câţiva milimetri de capul lui Boris, oprindu-se în ceasul de pe perete pe care l-a făcut ţăndări. Boris nici măcar n-a încruntat din sprâncene. Stătea rezemat de spătarul scaunului şi mă privea cu ochii lui de viperă. Pistolul căzu pe jos.

  Nimeni nu s-a mişcat şi n-a spus nimic câteva clipe. Boris s-a ridicat apoi şi s-a aplecat să-şi recupereze Walther-ul. După ce l-a privit cu atenţie, l-a pus înapoi în tocul din buzunarul hainei atârnată în cuier. M-a bătut uşor cu mâna pe umăr de parcă voia să mă consoleze.

  — V-am spus doar că nu mă puteţi omorî, nu-i aşa? A scos din buzunar un pachet de ţigări Camei, a băgat o ţigară t„ gură şi a aprins-o cu bricheta. Nu aţi greşit nimic, aţi trttt foarte bine, dar nu m-aţi omorât pentru că nu se putea. „s sunteţi potrivit pentru aşa ceva şi de aceea aţi scăpat această şansă unică. Va trebui să vă întoarceţi însă acasă cu blester meu: oriunde vă veţi afla, nu veţi fi fericit, nu veţi iubi nimeni şi nu veţi fi iubit. Nu vă ucid, dar mărturisesc că vă cruţ din simpatie. Am omorât o mulţime de oameni lungul anilor şi o voi mai face, dar niciodată nu iau o viaţă dacă nu văd rostul gestului. La revedere, locotenente Mamiya! Peste o săptămână veţi porni spre portul Nahodka. Bon voyage! JVoi doi n-o să ne mai întâlnim niciodată.

  A fost ultima oară când l-am văzut pe Borisupuitorul. La o săptămână după aceea am părăsit lagărul de concentrare, Iuţind trenul până la Nahodka. După multe încurcături acolo, am ajuns în Japonia la începutul anului următor.

  Nu ştiu, domnule Okada, ce impresie v-a făcut povestea mea cea lungă, dar am ţinut să v-o istorisesc, chiar dacă aţi cofâsiderat-o cam plictisitoare. După cum aţi dedus din scrisoare, am fost un înfrânt în viaţă. Am pierdut. Ştiu că nu sunt bun de nimic. Aşa cum mi s-a prezis, nu iubesc pe nimeni şi nu sunt iubit. Mă consider doar o carapace goală ce va dispărea în beznă într-o bună zi, dar voi dispărea mai mulţumit pentru că am reuşit să vă povestesc măcar dumneavoastră prin ce am trecut.

  Vă doresc o viaţă fericită, fără regrete.

  Un loc periculos

  Cei care se uită la televizor

  Bărbatul fără chip

  Uşa s-a deschis spre interior. Ţinând tava cu ambele mâini, chelnerul a făcut o plecăciune şi a intrat. Stăteam la umbra vazei, aşteptând să iasă şi întrebându-mă ce o să fac atunci. Era cu siguranţă cineva în camera 208. Dacă totul se desfăşura ca şi înainte (şi se pare că aşa stăteau lucrurile), uşa nu avea cum să se încuie. Sau puteam foarte bine să las camera aia în pace şi să pornesc pe urmele chelnerului. Probabil că astfel ajungeam la locul căruia îi aparţinea.

  Am ezitat între cele două alternative, dar m-am decis în ultima clipă să mă iau după chelner. În camera 208 mă pândea ceva periculos, ceva care ar fi putut avea consecinţe fatale, îmi răsuna şi acum în urechi ciocănitul în uşă şi vedeam în faţa ochilor sclipirea acelui obiect alb şi tăios ca un cuţit. Trebuia să fiu foarte atent şi să văd mai întâi încotro o lua chelnerul. Puteam să mă întorc la camera aceea şi pe urmă. Dar cum? Am cotrobăit prin buzunare şi am găsit, pe lângă portofel, mărunţiş şi batistă, un pix scurt. L-am încercat în palmă ca să mă asigur că scrie. M-am gândit să marchez cu el pereţii pe lângă care treceam în timp ce-l urmăream pe chelner şi dac” voiam să mă întorc, mă foloseam de semnele făcute de mine.

  Uşa s-a deschis şi chelnerul a ieşit cu mâinile goale. LăsaS (r) totul în cameră, inclusiv tava. După ce-a închis uşa la loc, şi-* îndreptat spatele şi a început să fredoneze Coţofana hoaţ (r) luând-o repede pe coridor. Am ieşit de după vază şi am porBJ* în urma lui. Când se bifurca coridorul, mâzgăleam un X peretele de culoare crem. Chelnerul nu s-a întors nici maca*; dată. Avea un mers special cu care ar fi putut particip* „Concursul internaţional de stiluri de mers ale chelnerilor”. Prin mersul lui parcă voia să declare: „Aşa ar trebui să păşească un chelner – capul sus, bărbia înainte, spatele drept, cu braţele