chiar o credinţă după care zmeul ar fi o ultimă etapă a evoluţiei şarpelui: „Şarpele care nu a văzut om 7 ani ii cade coada şi peste 7 ani devine balaur, iar după alţi 7 ani – zmeu” (idem, 458). Această evoluţie spre „umanizare” a zmeului este legată de transformările ce s-au produs în concepţiile, oamenilor referitoare la întruchipările sufletelor, morţilor; La început, strămoşii mitici aveau înfăţişări zoomorfe, iar, cu timpul, reprezentările lor.au fost antropomorfizate, din„, ce, in, ce mai mult. Apartenenţa zmeilor la categoria „strămoşilor„ reiese şi din faptul, că aceştia pot avea calitatea unor „donatori” mitici; pot să se îndrăgostească de fata unui împărat şi s-o ia de soţie. Pot îndeplini orice dorinţă A. Stăpânului oglinzii (E. N.-Voronca, Datinile, 831).

  ZORILĂ: Personificare a zorilor de zi în mitologia populară românească, frate cu Murgilă şi Mezilă. Se mai numeşte şi Zori-de-zi şi De-către-ziuă, insă reprezintă un duh al nopţii, deoarece puterea lui, ca şi a fraţilor săi, preponderent malefică, se termină o dată cu cântatul cocoşului (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 236). Aceşti „trei purtători ai conacelor nopţii” pot fi închipuiţi ca oameni obişnuiţi sau mari şi puternici, care se pot face nevăzuţi. Ei sunt de obicei bărbaţi, pe alocuri insă şi femei, fiinţe supranaturale şi demonice, „năluci” din categoria Duhurilor rele şi a Strigoilor, care ii sperie pe oameni, ii bat, ii omoară şi-i mănâncă (Tipol. Haşdeu, 223). În basmele fantastice apar în rolul lor de a purta cele trei trepte ale nopţii şi protagonistul basmului ii leagă pentru a lungi noaptea (L. Şăineanu, Basmele române, 311). Ca personificări ale timpului, şi mai ales ale timpului nopţii, poartă pecetea ambivalenţei. Timpul se dovedeşte ucigător şi „antropofag”, dar tot el rezolvă lucrurile, reaşază rosturile în lume. De aceea, cei trei fraţi sunt extrem de indemâ-nateci şi capabili să readucă fata răpită de zmeu, să reaşeze la loc constelaţiile furate, să readucă „cheia raiului şi lumina soarelui” (O. Btr-lea, Mică enciclopedie a povestitor româneşti, 282) Cea mai veche reprezentare a lui Zorilă şi a fraţilor săi pare să fie cea în chip de bou sau tauR. În legende, Zorilă ar fi un bou care poartă soarele; e „un bou bălţat” care călătoreşte de la apus spre răsărit şi ajută soarelui să se urce pe tărâmul nostru (Tipol. Haşdeu, 261). Din punct de vedere tipologic şi lingvistic se constată o apropiere cu fiinţele mitice din folclorul sârbilor: Nocilo, Ponocilo şi Zorilo (Srpski mitoloski recnik, 147).

  În textele descântecelor, cei trei fraţi sunt „copiii” Mumei-Pădurii. „Femeia, care face copilului de Muma-pădurii, iese afară seara în amurgit cu foc, cu băţ de alun, cu cuţit şi cu o cofă cu apă şi începe să strige: „U! Muma-Pădurii! /Ai şapte feciori/Şi şapte nurori, /Cearfă-i, ceartă-ţi-le: /Să nu mai cerceteze/Să nu mai înfricoşeze, /Pe N. Să nu-1 înspăimânte! /Ceartă-ţi pe Murgilă, /Ceartă-ţi pe Zorilă/Şi pe Dăsărelu, /Şi pe Mazănopţii.„„ (C. Răduleseu-Codin, Literatura populară, I, 577).

 

 

          SFÂRŞIT