ZGRIPŢORUL: Pasăre fabuloasă din basmele româneşti, asemănătoare sau identică cu pajura. E prezentată uneori cu două capete, ecou al vulturului bicefal din heraldica medievală sau chiar cu şapte capete (L. Şăi-neanu, Basmele românilor, 197). Având dimensiuni neobişnuit de mari şi o voracitate pe măsură, poate înghiţi un copil sau chiar un om (idem, 182). Locuieşte pe tărâmul de dincolo, de unde il scoate pe eroul basmului în Lumea Albă. Cu asta se îndeletniceşte mai ales Zgripţu-roaica, drept răsplată pentru puiul ei salvat de voinic din gura balaurului.

  ZILELE SĂPTĂMÂNII: în culturile tradiţionale, timpul nu a fost considerat niciodată uniform, impersonal şi strict obiectiv, aşa cum este privit el astăzi, prin prisma cunoştinţelor noastre pozitive. Diferitele secvenţe temporale erau valorificate în mod diferit sub aspect axiologic şi ritualistic, pendulând intre timp „sacru” şi timp „profan”, intre timp „pur” şi „impur”. În acest sistem mitico-poetic, zilele săptămânii sunt plasate pe coordonatele unui simbolism astral şi numeric care il ajută pe omul arhaic să reunească timpul şi spaţiul, microcosmosul şi macro-cosmosul într-un tot articulat şi coerent. Cele 7 zile ale săptămânii au fost subordonate simbolismului numărului 7, care desemna totalitatea cosmică, şi puse în legătură cu sistemul planetar. Fiecare din cele 6 zile lucrătoare ale săptămânii se află în corespondenţă cu una dintre planetele sistemului solar, iar ziua de duminică era asociată cu Soarele, aşa cum atestă denumirea celei de a 7-a zi în limba germană (Sonntag) sau engleză (Sunday).

  Ca şi planetele, zilele lucrătoare erau socotite „copii ai Soarelui”. Legătura lor cu planetele şi cu anumiţi zei tutelari se păstrează şi în limba română, care a moştenit denumirile lor din latină. Lunea – provine din Lunis dies şi era dedicată astrului nopţii, venerat în credinţele şi religiile tuturor popoarelor vechi. Marţea – din Martes dies, era consacrată planetei Marte şi, respectiv, zeului vegetaţiei şi al războiului. Miercurea – din Mercuris dies, planetei Mercur şi zeului tutelar al comerţului şi ştiinţelor secrete. Joia, plasată la mijlocul săptămânii, provine din Jovis dies „ziua lui Jupiter”. Vinerea (Veneris dies) era închinata planetei Venus şi zeiţei dragostei şi frumuseţii feminine. Sâmbăta, în latină Sa (b) bata dies, reprezintă un împrumut din ebraică, unde sabat înseamnă „odihnă” şi era cândva denumirea celei de a şaptea zi din săptămână, în care, conform legendei biblice, ziditorul lumii s-a odihnit după ce înfăptuise opera sa cosmogonică.

  În mitologia românească, ca şi în credinţele altor popoare, zilele săptămânii erau împărţite în „faste” şi „nefaste” şi personificate în divinităţi de tip feminin cu atribute benefice sau malefice. De regulă, sunt socotite „zile rele”, cele impare: Marţi, Joi, Sâmbătă. Ziua de marţi era personificată în Marţolea – femeia bătrână şi urâtă, care pedepsea fetele ce torceau în seara acelei zile. Se considera că marţea sunt „trei ceasuri rele”; în această zi nu e bine să porneşti la drum şi în general să începi să faci un lucru nou. Atribute malefice avea şi Joimăriţa – personificarea zilei de joi, „stăpână a căiţilor de cânepă şi a lânei netoarse”.

  Era închipuita ca o matahală purtând o găleată de jăratec şi un ciocan sau un cleşte cu care aplica pedepse corporale femeilor ce nu au încheiat torsul până în ziua de Joi Mari din postul prepascal. Deşi personificată mai rar, Sâmbăta e privită în popor ca zi nefastă şi era dedicată morţilor. Zilele faste, zile cu noroc erau cele pare: Luni, Miercuri, Vineri, personificate şi ele, având chipul unor „sfinte” – personaje ce se întâlnesc frecvent în basmele noastre. Mai cunoscută dintre ele este Sfânta Vineri, patroana femeilor şi stăpâna peste animale sălbatice, în care cu uşurinţă se recunosc trăsăturile vechii divinităţi autohtone a pământului. Pe cercetătorii culturii noastre populare ii derutează adesea faptul că aceeaşi zi poate fi considerată când fastă, când nefastă. Afirmaţia este valabilă mai ales pentru ziua de Joi, pentru eare există numeroase ta-bu-uri; dar ea este şi o zi prielnică petrecerilor, căsătoriilor, dragostei. Specialiştii în istoria culturii explică aceste oscilaţii prin interferenţa a două sisteme diferite de numărătoare a zilelor săptămânii. După un sistem arhaic popular, săptămâna începea cu ziua de luni şi, ca atare, Lunea, Miercurea, şi Vinerea erau zile impare şi, deci nefastE. În sistemul numărătorii liturgice (bisericeşti), săptămâna începe cu ziua de duminică, când zilele pare coincid cu Marţea, Joia şi Sâmbăta. Pentru o mai. Bună înţelegere a timpului afectat diferitelor sărbători, ceremonii şi practici magice, incluse în dicţionarul nostru, este important de ştiut faptul că, în tradiţia românească mai veche, ziua următoare începea nu la miezul nopţii, ci în seara zilei precedente, imediat după apusul soarelui.

  ZMEUL: Este o specie a saurienilor: fabuloşi din mitologia populară românească, unde se confundă adesea cu şarpele, balaurul şi Zburătorul, în basme şi legende sau în credinţele populare, zmeii sunt nişte fiinţe cu chip de om, dar mai mari şi mai puternici; au coadă, trupul solzos, umblă pe cai năzdrăvani şi sunt veşnic în luptă cu eroii de tipul lui Făt-Frumos. Arma lor de luptă este buzduganul (măciuca), ceea ce denotă apartenenţa lor la categoria daimoni-ior fertilităţii. Trăiesc pe tărâmul celălalt, în palate strălucitoare, în care închid fetele pe care le răpesc cu ocazia incursiunilor în lumea oamenilor. Feţi-Frumoşii luptă pentru a elibera pe aceste domniţe din captivitatea zmeilor. Pot avea o familie; zmeoaicele, de regulă, sunt mame'e zmeilor. Sunt, în general, de origine htoniană, aşa cum arată şi numele lor, care este un împrumut slav: V. Si. Zmei, zmii este derivat dintr-o rădăcină care înseamnă „pământ” (V. N. Toporov, V. V. Ivanov, Slav* janskie modelirujuscie semioticesr. Kie sistemy, 104; A. I. Ionescu, Lingvistică şi mitologie, 34). Au insă ţi unele însuşiri uraniene şi pirice, apropiindu-se, în acest caz, de balauri; au aripi, varsă foc pe gură sau apar chiar sub forma unui sul de foc, poartă o piatră nestemată care străluceşte „ca soarele” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 457-463). În această ipostază pirică sunt adesea confundaţi cu Zburătorul, în folclorul românesc există