în acelaşi timp, se spune că sunt zănatici<dia-natici (Gh. Muşu, Mit tracic, 50). Preponderente numeric şi categorial în folclorul românesc sunt Zânele bune (V. Kernbach, Dicţionar., 779), închipuite ca nişte fecioare pururea tinere, frumoase, zvelte şi extrem de năzdrăvane, gata să rezolve în chip miraculos orice dificultate a eroului arhetipal (Făt-Frumos). Numărul lor diferă de la o zonă folclorică la alta: sunt 3 sau 12 surori. Se constată şi unele individualizări; se vorbeşte de Zâna Zânelor, asimilată uneori cu lâna Sânziana sau cu Ileana-Cosăn-zeana; alteori, ele poartă epitetele Zâna Florilor, Zâna Codrilor, Zâna Apelor, Zâna Munţilor, ceea ce denotă apartenenţa lor la străvechile divinităţi ale vegetaţiei. Zânele rele sunt când bătrâne, urâte şi răutăcioase, când tinere şi ispititoare, dar capricioase, rele, chiar sadice faţă de cei care le calcă hotarele sau nu respectă anumite tabu-uri; sunt adesea confundate cu Ielele (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 260).

  Ca şi alte spirite ale lumii de dincolo, zânele sunt mutante; ele se pot preface în broască, bufniţă, cerboai-că, ciută sau şerpoaică (L. Şăineanu, Basmele române, 756). Posedă şi multe alte atribute specifice fiinţer lor tărâmului morţilor. Nu întâmplător, zănatici sunt numiţi şi copiii sortiţi morţii sau predestinaţi de a fi strigoi: „doi copii născuţi în aceeaşi zi sunt zănateci. Aceştia, când se căsătoresc, sau moare vreunul, celălalt se bagă în fiarele de la coş” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 270). In acest context, pare necori^-vingătoare afirmaţia lui Romulus Vulcănescu după care, zânele „tinere sau bătrâne, nu sunt provenite din divinizarea străbunilor gentilici”

 

  (Mitologie română, 335). Nu este prea convingătoare şi nici conformă cu materialul folcloric reconstituirea unui personaj masculin, denumit de autor zân; e un construct dictat mai mult de nevoile unei simetrii analitice, decât de faptele etnografice.

  ZBURĂTORUL: Este un personaj important în mitologia populară românească, reprezentând un daimon erotic de tipul incubilor, care tulbură noaptea somnul fetelor pubere sau al femeilor dornice de dragoste. Se mai numeşte în popor şi Zmeu, Lipitură, Ceasul Rău, Crâsnic (O. Bir-lea, Mică enciclopedie a poveştilor româneşti, 448). Existenţa mitului la români a fost semnalată pentru prima dată de către Dimitrie Cantemir: „Zburătorul este, cred ei, o nălucă, un tânăr foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste de curând măritate, fără a putea fi văzut de alţii, chiar dacă il pândesc, şi le spurcă toată noaptea cu iubiri neîngăduite. Am auzit totuşi că unii bărbaţi însuraţi, cărora Titanul le-a plămădit măruntaiele dintr-un lut mai bun, au prins unii zei zburători dintre aceştia, şi, după ce şi-au dat seama că sunt fiinţe corporale, le-au dat pedeapsa meritată” (Descripţio Moldaviae). Exceptând ironia prinţului moldav din ultima parte a relatării, ea concordă cu materialele etnografice strânse ulterior de folclorişti. Face parte din zestrea preistorică a indoeuropeni-lor, având asemănări cu demonii erotici ai multor popoare. Aitvaras, din mitologia lituaniană, sunt spiritele zburătoare piriforme (balauri de foc), care pătrund în casele fetelor şi ale femeilor stăpânite de puternice impulsuri erotice (Mify, I, 55). Credinţe asemănătoare sunt atestate şi la popoarele slave, unde numele lor este legat de mitologemul „balaurului de foc” (cF. În rusă: Ognennyj zmei) sau de „aducător de bogăţie, de bani” (cF. În sârba lu-jiciană: Pjennjenzny zmij). La noi mai are frecvent înfăţişarea de om („un tânăr înalt şi subţire”), dar se poate arăta ca un zmeu piriform („sul de foc lung, având cap de om”). Relatările populare sugerează caracterul oniric al mitului, susţinând că este o nălucă, arătare, fantomă ivită în vis, având chipul fiinţei dorite: se naşte, dintr-o dragoste fără seamăn” (Tipol. Haşdeu, 190). Acţionează numai noaptea, intrând în casă pe horn. Dezlănţuirea erotică e plină de patimă: sărută, strânge în braţe, bate, muşcă, frige, uneori chiar omoară. Fiinţa vizitată de Zburător, dacă nu moare, îşi pierde cunoştinţa, iar a doua zi e palidă şi cu vânătăi. (O. Bârlea, op. Cit., 450).

  Mitul Zburătorului a fost preluat în literatura cultă la I.

  — H. Răduleseu, în cunoscuta-i baladă, unde acest personaj exercită o irezistibilă fascinaţie asupra unei fete tinere şi de Mihai Eminescu în Luceafărul şi într-un text postum publicat de Per-pessicius. Importanţa culturală a acestui mit a fost subliniată de G. Că-linescu în Istoria literaturii române, unde figurează printre cele patru motive (mituri) fundamentale ale românilor, alături de Mioriţa, Meşterul Manole, Traian şi DocMa, reflectând „problema fundamentală a sexualităţii la români”. Şi după părerea unor etnologi, Zburătorul „simbolizează toate formele de sexualitate, de la aceea puberală până la aceea isterică a femeilor care trăiesc numai pentru plăcerile trupeşti” (R. Vul-cănescu, MitoL. Română, 338). Materialele folclorice insă asociază cu Zburătorul doar formele paroxistice ale dragostei manifestările ei aproape patologice. In folclor, Zburătorul e un reprezentant al lumii duhurilor, al haosului şi al morţii. Din însoţirea cu Zburătorul nu se naşte nici dragoste adevărată, nici viaţă: „Zburătorul chinuieşte toată noaptea pe femeia sau fata care au lipitură, căci simte pe corp o mare greutate, muşcături, ciupeli gâdilituri. Femeia măritată naşte copilul mort” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 445). Fixaţia erotică de acest tip e considerată în popor o boală grea şi este denumită Boala Zburătorului sau Lipitură. Ea trebuie izgonită din corpul şi din mintea omului bolnav prin puterea cuvântului şi a gestului magic. Descântecele de Zburător nu diferă stilistic şi compoziţional de cele folosite pentru exorcizarea altor boli: „Cum se sparge târgul, /Aşa să se spargă faptul/Şi lipitura, /Şi zburătorul. /Cum se răspândesc răspântiile, /Aşa să se risipească vrajele, /Şi lipitura, /Şi zburătorul” (G. Dem. Teodorescu, op. Cit., 446). Există şi un leac mai simplu împotriva coşmarurilor nocturne cu Zburătorul. Se crede că persoana, căreia i-a apărut în vis Lipitura, poate scăpa de acesta daca povesteşte visul său (O. Bârlea, op. Cit., 450). După cum se vede, înţelepciunea populară a conţinut în nuce doctrina şi terapeutica psihanalizei moderne. Orice coşmar dacă trece prin filtrul limbii (adică al Logosului), devine o realitate asimilată critic şi stăpânită de om; prin forţa miraculoasă a verbului, informul, terifiantul şi necunoscutul devin o „poveste”. Se mai recomandă şi un alt remediu magic împotriva Zburătorului: se poartă Baier de zmeu –