htoniene ale grecilor (Semele), ale tracilor (Ze-melo) sau balto-slavilor (cF. Lituanianul Zjamelux sau rusul Zemlja în Mat' Syra Zemlja „Pământ-Mu-mă”). În funcţie de aceste derivări etimologice, precum şi pe baza unor indicii textuale destul de vagi, se interpretează şi atributele de zeu htonian sau ele zeu uranian ale lui Zalmoxis. V. Pârvan il considera zeu ceresc, în timp ce alţi istorici (H. Dai-coviciu) il socotesc o divinitate hto-mană a fertilităţii. Nu este clar nici statutul mitic precis al acestui personaj: este el zeu, profet, preot, erou civilizator? Istoricul Strabon (Geografia, VII, 3.5) consideră că Zamolxis a fost sclavul lui Pythagoras şi, întors în patrie cu o seamă de cunoştinţe, a devenit asociatul regelui la putere, apoi sacerdot al celui mai venerat dintre zeii geto-daci sau traci, ca, în cele din urmă, să fie declarat el însuşi zeu. Informaţii asemănătoare le aflăm şi de Ia Herodot (Istorii, IV, 95-96), cu o completare privind locuinţa subterană unde Zalmoxis s-a retras timp de 4 ani, după ce a propovăduit compatrioţilor săi doctrina nemuririi. Socrate, într-un dialog redactat de Platon (Charmi-des), il pomeneşte ca zeu al medianei psihoterapeutice, după care nu putem „vindeca ochii fără să fi vindecat capul, nici să tămăduim capul fără să ţinem seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a căuta să tămăduim sufletul”.

  Pe baza informaţiilor antice şi interpretărilor moderne, Zalmoxis apare ca o figură mito-istorică extrem de complexă, întrunind un număr de câteva zeci de atribute: de la zeu suprem până la şaman şi medic (cf. Victor Kernbach, Dicţionar., 685). Deşi unii mitologi au căutat cu stăruinţă urmele lui Zalmoxis în folclorul românesc (după părerea lui Romulus Vulcănescu, el s-ar regăsi în cultul Moşilor şi al Ursului), ele nu sunt concludentE. În cel mai amplu şi mai profund eseu consacrat problemei „zalmoxiene” din literatura noastră ştiinţifică, M. Elia-de afirmă: „Dar ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, pentru că acest cult nu era de structură specifică rurală, şi mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 81).

  ZĂPADA: Aparţine fenomenelor uraniene încărcate de sacralitate din cele mai vechi timpuri ale istoriei. Prin culoarea sa albă imaculată, zăpada e un simbol al purităţii feciorelnice, al neîntinării trupeşti sau sufleteşti. Datorită răcelii sale, ce aminteşte de gheţurile şi zăpezile veşnice, e un simbol al virginităţii, dar şi al absenţei căldurii şi senzualităţii, un sinonim al frigidităţii. Evanescenţa zăpezii, perisabilitatea ei, amintind de vremurile copilăriei, ale inocenţei fericite, a sugerat poetului francez Frangois Villon celebrul vers: „Mais ou şont Ies neiges d'antant?” („Dar unde sunt zăpezile de odinioară?”), devenit alegorie a imposibilităţii întoarcerii clipei fericite. Prin metafora zăpezii imaculate e redată strălucirea hainelor Mântuitorului în Schimbarea la faţă (Luca, 9, 28). Zăpada liniştită, aş-ternându-se pe pământ, e privită ca o binecuvântare a cerului, zălog al recoltei viitoare şi al sănătăţii oamenilor: „Cu apa de neaua (zăpadă) de mărţişoru se spală fetele preste tot anul spre a se face frumoase şi drăgăstoase” (S. Mangiuca, Călinda-riu, 1883, martie). Viscolul (Crivăţul) e personificat în legendele româneşti, iar în literatura cultă viforul (volbura), e una din metaforele cataclismelor istorice. Valenţe mitice are în limba română şi cuvântul troian (de zăpadă) care este numele unui personaj de istorie miti-zată sau de mitologie istoricizată, deoarece Troian (Traian), în colindele noastre, apare drept divinitate a grâului şi a naturii.

  Un element important al rituali-tăţii magice il constituia la daco-ro-mâni Omul de zăpadă, obicei devenit, ulterior, un scenariu ludic infantil. Acest chip antropomorf, făcut din neaua căzută pe pământ, avea toate atributele strămoşului mitic hibernal: nasturii erau făcuţi din cărbuni stinşi (culoarea spiritelor de dincolo), nasul improvizat dintr-o ciuşcă sau morcov (simboluri falice), în loc de mâini avea o mătură, iar pe cap i se punea o oală veche – obiecte ritual-simbolice având strânse legături cu larii şi penaţii casei. „Bombardamentul” cu bulgări de zăpadă la care era supus acest „idol” în perioadele rituale, spre sfârşitul iernii, avea semnificaţia izgonirii spiritelor hibernale, pentru a grăbi venirea primăverii. Acelaşi substrat magico-simbolic, de trezire a forţelor adormite ale pământului, il aveau şi plimbările cu „sania cu zurgălăi” şi datul ritual cu săniuţa de pe un derdeluş, la care participau atât cei mici, cât şi oamenii maturi.

  Ca „dar al cerului”, zăpada ocupă un loc important în meteorologia populară, în precizările referitoare la recoltele din anul ce vine. Căderea

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească unei ninsori era prevestită prin următoarele semne: „dacă câinele se tăvăleşte pe jos”, „dacă mâţa se pune cu spatele pe foc”, „dacă pomii fac roade multe, iarna va fi zăpadă multă”, „dacă scroafa adună paie”, „dacă vrăbiile se strâng la un loc şi vor ciripi” etc. (T. Pamfile, Văzduhul, 166-167). Prezenţa sau absenţa zăpezii în anumite „zile însemnate” ale anului (Sf. Trif, Săntă-Mărie, Sf. Vasile, Crăciun etc.) anunţau un an mănos sau, dimpotrivă, unul secetos şi cu holdele sărace. Patronul zăpezilor e considerat în popor Sfântul Nicolae: „El vine pe un cal alb şi îşi scutură barba de ziua lui” (idem, 165).

  ZÂNELE: Personaje ale mito-fol-clorului românesc, prezente mai cu seamă în basme, unde au atributele unor semidivinităţi, când benefice (Zânele bune), când malefice (Zânele rele). Tipologic sunt rudele fee-lor din folclorul occidental şi al periilor din basmele Orientului. B. P. Has-deu arată şi înrudirea zânelor noastre cu rodeniţele şi sudeniţele croaţilor, cu vilele sârbilor, cu nomele şi valkiriile germane. Primul învăţat care a presupus originea latină a zânelor, derivând din numele zeiţei romane Diana, a fost Dimitrie CantemiR. În Descrierea Moldovei (III, 1), după ce admite că zâna ar putea să se tragă din numele Dia-nei, observă că totuşi rareori se vorbeşte despre ea singură, de obicei, se vorbeşte de mai multe. Le zic zâne şi le socotesc nişte fecioare frumoase, care dăruiesc frumuseţe. Cercetătorii de astăzi acceptă această etimologie şi consideră zâna (< Diana), iar despre oamenii care se află sub vraja acestor spirite ale naturii, nimfe şi vrăjitoare