VRABIA: în multe tradiţii culturale, vrabia semnifică ataşamentul faţă de om, iar ciripitul ei e perceput ca plâns al omului izgonit. La indienii din America, vrăbiile sunt semne ale belşugului. Se pare că această semnificaţie o aveau şi în unele zone ale Europei de Est, deoarece, în secolul trecut, la slavii ră-săriteni, se mai înregistra consumul ritual al vrăbiilor fripte cu ocazia Sărbătorilor de iarnă sau folosirea cenuşii provenite de la vrăbiile incinerate pentru sporirea rodului câmpului, iar băieţii din zona Ir-kutskului îşi ungeau penisul cu untură de vrabie, în credinţa că vor deveni bărbaţi adevăraţi (G. Vino-gradov, Det'skij fol'klor, 19). Asemenea credinţe există şi în unele zone de sud ale ţării noastre (Oltenia şi Muntenia), unde masa rituală de Crăciun cuprinde şi vrăbii fripte: „La Crăciun se mănâncă vrăbii, căci se crede că-ţi dă putere”

  (A.< Gorovei, Credinţi şi ' superstiţii, 257). La o serie de popoare siberiene figurează drept incarnări ale sufletelor strămoşilor şi sunt prezente în cultele şamanice. Ca mesageri ai cerului, apar şi în tradiţiile chineze. In cultura tradiţională românească, vrabia a păstrat funcţiile sale meteorologice. Ele prevestesc ploaia când se scaldă în apă, când ciripesc mult în pom, când se scaldă în praful de pe drumuri sau când se scoală dis-de-dimineaţă {T. Gherman, Meteorologie populară, 12). Se asociază cu neastâmpărul, lăcomia, furtişagul. Totuşi, se admite ca, în anumite ocazii, să adune resturile de la masă, ca semn de ofrandă şi de „im-bunare” împotriva stricăciunilor (M. Coman, MitoL. PoP. Românească, II, 75). Tradiţia creştină le-a trecut în categoria păsărilor „necurate”. O legendă spune că „fiind Isus în chinurile de pe cruce, un stol de vrăbii ar fi zburat deasupra-i ciripind: „E viu! E viu!”. Isus le-a blestemat să se nutrească numai cu sfărămituri şi cu gozurile drumului (V. Aga, Simbolica biblică, 364).

  VULPEA: Este unul din protagoniştii basmelor şi ai fabulelor despre animale, fiind incarnarea şireteniei, a falsităţii, prefăcătoriei, linguşelii, egoismului, furtişagului, vicleniei etC. În diverse mitologii ale lumii de regulă nu este legată de personaje divine de prim rang. O excepţie, în acest sens, poate fi socotită ipostaza de vulpe a lui Dionysos şi cea de crainic al zeiţei orezului Inari – la japonezi. Există şi unele vestigii ale funcţiei de animal psiho-pomp, atât în Europa, cât şi în Asia sau America (DSy, 805). Foarte rar apare în basmele româneşti ca animal călăuzitor şi adjuvant al eroului (L. Şăineanu, Basmele române,

  416). In mitologia amerindiană, vul pea joacă rolul de trickster. Adesea i se atribuie însuşiri magicE. În bas mele chinezeşti, după 100 de ani, ea: se transformă în vrăjitor, iar peste

  1 000 de ani, urcă în cer devenind

  Vulpe Cerească (trei stele din con stelaţia Scorpionului).,.„ în Europa Occidentală, începând, din seC. Al Xl-lea, se încheagă un: ciclu epic despre Renart („Roman de Renart„, „Reincke-Fuchs„). Există, de asemenea, un bogat folclor „vulpesc„ în cluburile şi asociaţiile vânătorilor; de vulpi din Anglia. Ambivalenţa acestui animal în folclorul românesc e reconstituită de M. Coman, care insă ajunge la concluzia că vulpea ocupă o poziţie oarecum periferică în mitologia românească (MitoL. PoP. Românească, I, 140). Contrar afirmaţiei sale, autorul prezintă un material folcloric destul de bogat, referitor la acest animal care poate fi atât benefic, cât şi malefic. Legenda ei etiologică spune că Dumnezeu a chemat toate vieţuitoarele „să le desăvârşească„ şi cu această ocazie „vulpii dădu vicleşugul„, iar omului „meşteşugul„ (idem, 128). Ea apare ca animal-psihopomp, călăuză a „dalbului de pribeag„: „Iar sama să iei/Că tot'ţ va ieşi/Vulpea înainte; /Mâna să ţi-o-ntinzi/Bună soră s-o prinzi/Că ea iar ştie/Tot sama pădurilor/Şi a apelor„ (O. Buhoeiu, Folclorul de iarnă, 19). Întâlnirea cu vulpea şi cu iepurele este considerată de rău augur; „Când iţi iese înainte vulpi şi iepuri, e bine să te întorci înapoi, că nu-ţi merge deloc bine. Vulpea şi iepurii sunt animale sărăntoaee” (M. Coman, op. Cit., 140).

  VULTURUL: In Fiziologul de redacţie românească din 1774 aflăm scris următoarele: „Leu iaste împărat la toate ceale cu patru picioare, precum iaste vulturul la ceale zburătoare”. E simbol solar, uranian, consacrat divinităţii supreme a cerului, emblemă a puterii imperiale. Pasărea mitică Garuda din eposul vechii Indii, vehiculul lui Vişnu şi duşman al şerpilor, este, la origine, un vultur. Cultul acestei păsări în Europa, după unii cercetători, începe în paleoliticul superior (M. Gimbu-tas, Civilizaţie şi cultură, 81). În basmele şi miturile diferitelor popoare, vulturul (pajura) este intermediar intre două lumi, vehiculul sufletului pe lumea de dincolo. Ca emblemă a suveranităţii şi puterii supreme, acest simbol se cristalizează în cultura mesopotamiană şi cea hittită, unde este simbolul zeului războiului Ninurta. La greci e pasărea lui Zeus, iar la romani – a lui JupiteR. În Asia Mică apare şi simbolul vulturului bicefal (=rege al regilor); preluat de către turcii seldjucizi, el ajunge în Bizanţ, iar de aici va fi împrumutat de împăraţii Austriei şi Rusiei. Vulturul e asociat focului şi apeI. În multe mituri, el aduce focul solar şi apa potabilă. Numele său latinesc aqvila pare a fi, la origine, un eufemism derivat din aqua „apă”. „Vulturul este o pasăre a luminii, iluminării şi reîntineririI. În legendele româneşti, el nu îmbătrâneşte niciodată, fiindcă atunci „când ajunge la 30 ani, se duce şi se scaldă în Iordan, reinti-nerind” (O. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 273). În heraldică, arhitectură şi sculptură simbolizează forţa, geniul, eroismul, ascensiunea spirituală, victoria.

  Z

  ZALMOXIS: Zeul principal al dacilor, cunoscut din textele scriitorilor şi istoricilor antici şi în varianta ZamolxiS. În legătură cu numele său, s-au propus mai multe ipoteze etimologice de către savanţii români şi străini, dar niciuna nu este sigură. Se crede că Zalmoxis ar veni de la un etimon trac: zalmo „piele”, deoarece o legendă antică, menţionată de Porphyrios (Viaţa lui Py-thagoras), spune că la naştere a fost acoperit cu o piele de urs. Pentru varianta Zamolxis s-a căutat un etimon legat de „pământ”, pe care il conţin unele divinităţi