lega „limba nereţinută”, „pierderea minţii”, „judecata greşită” etc. Orgia dionisiacă e, în fond, „tărâmul în care Diavolul se întâlneşte cu Dumnezeu, iadul cu raiul, pământul cu cerul, morţii cu viii, răul cu binele, urâtul cu frumosul, eroarea cu adevărul…” (Tr. Herseni, op. Cit., 275).

  VIŢA DE VIE: Se pare că în tradiţia paleo-orientală a fost identificată cu Arborele Vieţii.

  Semnul sumerian pentru „viaţă” era o frunză de viţă de vie. La vechii evrei, ea era simbolul a tot ce e frumos,. Puternic şi folositor. Chiar Iahwe e considerat „crescător de vie”, iar Israelul este via sa. Isus va spune: „Eu sunt viţa de vie cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul” (Ioan, 15. 1). „Viţa de vie e simbolul imortalităţii şi în această calitate figurează în ornamentica şi în iconografia diferitelor popoare. Poporul român acordă viţei de vie o origine sacră, iar legendele o leagă de sângele ce s-a scurs din rana Mântuitorului: „in coastă l-au înţepat, /Din coastă i-au curs/Sânge şi apă. /Din sânge şi apă/Viţa de vie.

  — Poamă; /Din poamă – vin, /Sângele Domnului pentru creştini.„ (T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 16). Cultivarea viţei de vie este o îndeletnicire încărcată de să-cralitatE. În Moldova se spune că trebuie să munceşti via 7 ani, şi să nu te superi, nici să înjuri, chiar dacă te-ai zgâria sau tăia. „Atunci Dumnezeu iţi iartă păcatele, te duci drent în cer” (E. N.-Voronca, Datinile, 901).

  Viţei de vie ii sunt consacrate câteva sărbători în calendarul poporului: Sf. Trif (1 februarie, când se taie butucii de vie), Armindenul (1 mai, când se destupă butoaiele cu pelinul de mai), Sânzienele (24 iunie, când se iese cu băutură şi mâncare în dealurile viilor), Cristovul viilor (14 septembrie, când începe culesul viilor). La aceste sărbători predomină riturile de ocrotire şi de stimulare a creşterii şi rodirii, prin efectuarea unor sfeştanii de către preot, direct la vie: „in ziua de Sf. Trifon (1 faur), podgorenii se duc cu preot la vii, de fac sfeştanie viilor, ca să fie roditoare şi păzită de grindină şi mană” (A. Gorovei, CredinU şi superstiţii, 19). Dar şi mai mare răspândire au mijloacele ancestrale: punerea în vie a unor obiecte apotro-paice (căpăţâni de animale, sperietori, păsări mitico-simbolice, fire de aţă roşie etc), păzirea prin nelucra-re a unor zile („in ziua de Ana-Foca, cine lucră la vie, i se usca via” -idem, 252), depunerea la rădăcina viţei a unor ofrande rituale etc.

  Pare interesant de remarcat faptul că simbolismul viţei de vie, în aria românească, s-a deplasat de la polul semnificaţiilor masculine (cF. Zeul Dionysos) spre constelaţia simbolurilor feminine. Dovadă în acest sens nu e numai genul gramatical al numelui său, ci şi unele legende referitoare la originea viţei de vie, unde este implicat un personaj feminin, chiar şi atunci când funcţionează mitemul obârşiei sale divine, adamice sau eristice. Astfel, într-o legendă care a circulat în secolul al XVII-lea sub formă de manuscris, creşterea viţei de vie e pusă în legătură şi cu Procla, soţia lui Pilat: „Când a purces Pilat la cruce a zis doamnei sale: „Să nu vii tu acolo„, dar ea n-a ascultat, ci îmbrăcându-se cil o rochie s-a dus pe ascuns să privească de departe, că dorea să vadă pe Hristos cine este, că nădejdia că doară Hristos este neamul ei. Deci dacă împunse pe Hristos cu suliţa în coaste, atuncea a împroşcat sângele şi a stropit pe rochia doamnei lui Pilat, şi s-a lăţit sângele, şi a alergat într-o vie sub un persic, şi a săpat în pământ de a îngropat-o, şi atunci şi viţa se făcu struguri” (N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, II, 1938, 94). Ca simbol feminin, ea apare şi în doinele sau legendele populare referitoare la tema arborilor îmbrăţişaţi: din trupurile a doi îndrăgostiţi care au murit înainte de căsătorie răsar două plante ce îşi unesc ramurile lor – din mormântul flăcăului creşte un măr, iar din cel al fetei: „A ieşit viţă de vie/. S-a-ntindea, s-a-ncornura, /Cu măru s-a-mpreu-na, /Să vadă toată lumea, /Dragostea noastră curată/intre un fecior şi o fată” (A. Viciu, Flori alese, 76). Umbra de ambivalenţă ce planează asupra simbolismului viţei de vie se datorează, desigur, vinului – băutură sacră şi demonică, totodată. Acest aspect bivalent il aflăm şi într-o legendă moldovenească cu privire la originea viţei de vie: „Când voi Noe să sădească viţa de vie, veni diavolul şi-1 întreba dacă il lasă să-1 ajute. Noe primeşte şi diavolul aduce mai întâi un miel, il înjunghie şi stropeşte rădăcina viţei de vie cu sângele mielului; după miel, stropeşte viţa cu sângele unui porc, după porc o stropeşte cu sângele unui leu şi, în sfârşit, cu sângele maimuţei. Puterea acestor patru animale a intrat în viţă şi de aceea vinul are patru facultăţi, căci schimbă pe om, mai întâi, în miel, apoi în porc, după aceea în leu, şi în sfârşit, ajunge omul maimuţă prin multă băutură” (M. Gaster, Literatura populară românească, 106).

  VOLBURA: Este denumirea unuia din vânturile personificate în mitologia românească de tip meteorologic. Volbura se face mai ales vara prin mijlocul drumurilor şi câmpurilor, pornind ca un vârtej iscat parcă din senin şi ridicând în aer paie, gunoaie şi orice obiect uşor. Poporul asociază acest vârtej cu dansul dracilor sau drăcoaicelor: „Volbura e o femeie, fata lui Irod, care a jucat înaintea lui tatăl-său, ca să-i dea capul lui Ioan Botezătorul, iar Dumnezeu a blestemat-o să tot joace cât va fi lumea lume. Când vedem, dar, volbura iscându-se în mijlocul drumului şi luând câmpii, atunci joacă fata lui Irod, cea blestemată, un dans drăcesc. Iar dacă se aude şi un vâjâit prin văzduh, atunci dracul ii fluieră şi ea joacă” (M. Olines-cu, MitoL. Românească, 342). Şi pe cine il prinde un asemenea vârtej (volbură) „până la anul moare sau rămâne pocit” (T. Pamfile, Văzduhul, 52). Dar dacă reuşeşte să înfigă un cuţit în mijlocul volburei, aceasta încetează, iar pe lama cuţitului va vedea urme de sânge. Ca să nu te pocească, cel mai simplu este insă „să-i dai cu