trei zile fiind prielnice practicilor divinatorii şi actelor de magie albă sau neagră. Patroana zilei de vineri, în calendarul poporului, este Sf. Vineri, în persoana căreia s-au amalgamat trăsăturile unei vechi divinităţi a naturii, elemente ale cultului Maicii Domnului şi ale Sf. Paraschiva – patroana Moldovei, venerată de slavii răsări-teni sub numele de Praskovia-Piat-niţa, iar la slavii de sud sub numele de şi Petka şi Paraskeve la greci, unde a dat numele zilei de vineri. Această sfântă cuvioasă s-a născut în Traci a, la 14 octombrie {sezonul semănatului grâului de toamnă şi al culesului poamelor) şi a murit la 24 iulie – timpul culesului cerealelor. Cultul sfintei, ale cărei moaşte se află la Mitropolia laşului, cuprinde elemente agrare şi rituri legate de sfinţirea apei, atestând caracterul ei de adevărată Alma Mater; „Cine se scaldă în Vinerea Seacă [vinerea din ultima săptămână a postului Paşte-lui], înainte de a răsări soarele, acele nu mai are boale în oase” (A. Goro-vei, op. Cit, 253); „In vinerea de după Paşti se spală cu apă de la puţ sau fântână, zicând că e ziua când curge Izvorul tămăduirii, a cărui apă se împrăştie în toate apele şi cine se spală întâi se vindecă de neputinţa lui” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 280).

  Într-un anume fel, cultul zilei de vineri, la multe popoare ale Europei, inclusiv la daco-români, e o dovadă a unităţii culturale şi religioase a vechilor seminţii indoeuropene, care au avut o zeitate feminină a naturii, dragostei şi fecundităţii al cărei prototip este Venus. „Şi ziua şi Sfânta Vineri – remarcă Gh. Muşu, stau nominal, în continuitate zilei închinate zeiţei iubirii Venus, care, pe de altă parte, era şi zeiţă a plantelor, grădinilor, vegetaţiei” (Miturile tracilor, 111). Creştinismul nu a putut neglija importanţa zilei de vineri în viaţa popoarelor cărora urma să le aducă lumina noii credinţe. Pentru a combate superstiţiile şi obiceiurile păgâne legate de această zi a săptămânii, a căutat să o „umple” cu cele mai importante evenimente ale istoriei Vechiului şi Noului Testament. Moses Gaster analizează un asemenea text religios apocrif din secolul al XVIII-lea (1750), în care sunt trecute cele 12 vineri ce trebuie ţinute cu post, rugăciune şi în care să nu se mănânce decât pâine seacă şi să se bea numai apă: 1. Vinerea înainte de 40 de mucenici; atuncea D-zeu scoase pe Adam şi Eva din rai; 2. Vinerea înaintea Blagoveştenilor, atuncea ucise Cain pe Abel; 3. Vinerea înaintea Paştilor, atuncea răstigniră pe Hristos; 4. Vinerea înaintea Înălţării; dărâmarea Sodomului şi Go-morei; 5. Vinerea înaintea Rusaliilor; atuncea se ridică turcii şi alte limbi păgâne de goniră pe Arcadie împărat peste rnare şi mâncară carne de cămilă şi băură sânge de capră; 6. Vinerea înaintea lui Sf. Petru şi Pavel, atuncea trimise Dumnezeu cele zece bătăi peste Egipt;

  7. Vinerea înaintea Preobrajeniei; turcii ce zburară cu aripi de zmei şi ajunseră la Râm şi la Ierusalim;

  8. Vinerea înaintea Adormirii Pre-cistei: atuncea se sculă Nahodonosor şi robi Ierusalimului şaptezeci de ani; 9. Vinerea înaintea Tăierii; atuncea a tăiat Irod capul lui Ioan pentru Irodia; 10. Vinerea înaintea înălţării Crucii, atuncea lovi Moise Marea Roşie cu toiagul; 11. Vinerea înaintea lui Sf. Andrei; atunci a pus Ieremia diavolul intre doi munţi înalţi; 12. Vinerea înaintea Naşterii lui Hristos, atunci a tăiat Irod 14 mii prunci. Neîntrecutul specialist în cărţile noastre vechi, care era Moses Gaster, după ce reproduce aceste vineri, în care postul aspru e motivat de evenimentele, în general, tragice {deşi nu întotdeauna) din istoria biblică, face următorul adaos: „Toţi ştim că vinerea nu lucrează nici o femeie română şi că lucrarea în acesta zi aduce pagubă de fulger, trăsnet şi grindină” (Literatura populară română, 259). Invocarea pedepsei nerespectării „vinerilor legate” cu cataclisme cereşti reflectă nu numai teama oamenilor de aceste fenomene atmosferice. Ele sunt legate de ploaie şi de apă, pe care o patrona străvechea divinitate păgână a zilei de vineri, trăsăturile căreia le descoperim în Sfânta Vineri a basmelor şi legendelor româneşti.

  VINUL: La toate popoarele care au cunoscut viticultura, vinul este asociat sângelui şi integrat în ceremoniile şi riturile sacre. Numeroase mărturii din Vechiul Testament ne vorbesc de faptul că, la evrei, viticultura ocupă un loc extrem de important. Vinul era colectat în saci de piele sau în vase de lut păstrate îngropate în pământ; era servit în marile sărbători comunitare şi rituri de trecere, reprezenta o ofrandă rituală în libaţiile dedicate cultului strămoşilor. Devine simbolul sângelui Mântuitorului în Taina împărtăşaniei creştine. E considerat o băutură de origine celestă, legată de focul uranian, de cunoaşterea absolută. Vinul e o băutură masculină, căreia i se atribuie o putere fecundan-tă şi transformatoare. Această licoare e menită să abolească condiţia cotidiană a existenţei şi să îngăduie reintegrarea orgiastică şi mistică (G. Durând, Structurile antropologice, 325). Ca simbol al imortalităţii şi al veşnicei tinereţi, vinul ocupă locul central în cultul lui Dionysos (Bachus). La egipteni, Osiris este cel care i-a învăţat pe oameni să cultive grâul şi viţa de vie. Patroni ai viţei de vie şi ai vinului sunt divinităţile păgâne şi sfinţii cei mai respectaţi din panteonul diferitelor popoare. La noi, originea vinului şi a viţei de vie este legată de sângele scurs din rana Mântuitorului (cf. T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 16; M. Eliade, Meşterul Manole. Studii de etnologie şi mitologie, 221- 238). Patroni ai viţei de vie sunt consideraţi, de asemenea, Sf. Gheor-ghe (23 aprilie, când se fac rugăciuni la vii şi la pivniţe) şi Sf. Trif, numit şi Trif Nebunul, celebrat la 1 februarie.

  Ca sursă a extazului mistic, vinul e simbolul transformării vegetativului într-o forţă spirituală. Deşi, după unii cercetători, religia bahică vine să înlocuiască o religie mai veche, bazată pe incantaţie sau vraja cuvântului (Tr. Herseni, Forme străvechi, 265), de unde şi măsura lui Deceneu de a stârpi viţa de vie, vinul va reprezenta un stimulent şi chiar un simbol al inspiraţiei poetice, al veseliei, dragostei şi adevărului (in vino veritas). Ca orice simbol cultural, vinul are şi o faţă întunecată, în Vechiul Testament, de el se va