Epoca noastră celebrează verdele ca simbol al mişcării ecologiste mondiale. „Verdele mişcării ecologiste – remarcă J. Chevalier şi A. Gheer-brant în Dicţionarul de simboluri – adaugă simbolismului vechi al acestei culori o nuanţă nostalgică, de parcă primăvara pământului trebuie să dispară înghiţită de peisajul de coşmar al betonului şi oţelului” (DSy, 1005). Unele valenţe mitico-simbolice ale verdelui apar sedimentate în basmele româneşti, unde acţionează personajul Verde împărat, deşi acesta, cum remarcă L. Şăi-neanu, apare mai rar decât Roşu-impărat sau Negru-impărat (Basmele române, 34). Ovidiu Bârlea descoperă, în schimb, valenţe sim-bolico-rituale ale verdelui în cântecul haiducesc: „Când se descrie costumul de culoarea frunzei pe care il îmbrăca haiducii, nu atât din nevoia de a se camufla, cât probabil din consideraţii rituale” (Poetica folclorică, 115). Pe plan ritualic, verdele este semnul personajelor ce participă la ceremoniile de renovare ale anului şi la magia agrară (Paparudele, Primul plugar, Drăgaicele etc.) şi reprezintă emblema primăverii (Blagoveştenie, Duminica Floriilor, Armindenul, Sângiorzul, Joia-Verde etc).

  VIDRA: După cum atestă numărul considerabil al toponimelor şi hidronimelor româneşti, în vechile reprezentări mitico-simbolice acest animal, înrudit cu apele şi cu lumea de jos, a fost integrat cultului strămoşilor şi legat de reprezentările lumii de dincolo. Numele său, împrumutat din slavă, este înrudit cu grecescul hydra „şarpe de apă”; umbra simbolică a şarpelui mitic s-a proiectat şi asupra acestui animal, care în Africa şi America de Nord are o valoare iniţiatică, patronând o serie de societăţi secrete şi confrerii de magicieni (DSy, 584). Mitologia şi folclorul românesc dezvăluie, de asemenea, o seamă de valenţe mitice ale acestui animal carnivor, care se iveşte şi dispare în chip enigmatic în apele unor râuri şi lacuri adâncI. În colinde şi balade, ea apare ca un spirit al apelor şi ca donator mitic, căruia i se mai spune ludă. Lecuieşte într-un hău acvatic, numit Vzdro-sul, asociat lumii de dincolo sau intrării pe tărâmul celălalt, pe care il păzeşte, aidoma unui Cerber. Este interesant că numele acestui animal în limbile celtice se traduce prin „Câine de apă”. În textul cântecelor funerare româneşti, sufletul mortului în drumul său se roagă bradului să-1 treacă dincolo: „Sufletul stătea/Şi mi se ruga:

  — Brade, brade, /Să-mi fii frate. /întinde, întinde/Eu să le pot prinde, /Vârfurile tale/Să trec peste ele/Ma-rea-n ceia parte/Ce lumea desparte.„. Bradul insă ii răspunde:

  — Eu nu-ţi pot întinde/Ca să le poţi prinde/Turpinele mele/Să treci peste ele/Că-n mine puiatu/Vidra lătrătoare, /Oameni pânditoare” (S. FI. Marian, înmormântarea, 107-108). În alte bocete, ea apare insă ca animal psihopomp, fiind legată de pomul sfânt, care permite contactul dintre palierele lumii; il conduce pe „dalbul de pribeag” pe căile întortocheate ale lumii de dincolo: „Seara va-nsera, /Gazdă n-ai avea/Şi-ţi va mai ieşi/Vidra înainte/Ca să te spăimânte/Să nu te spăimânţi/De soră s-o prinzi/Că vidra ştie/Seama apelor/Şi-a vadurilor/Şi ea mi te-ar trece/Şi mi te-a purta/La izvoare reci/Să te răcoreşti/Pe mâini şi pe coate/De fiori de moarte” (Antologie îe Ut. Populară, 153, voi. I,

  183). După cum remarcă M. Coman, care a întreprins eforturi laborioase în acest sens, profilul mito-poetic al vidrei în folclorul şi în simbolistica românească îşi aşteaptă incă o aprofundare hermeneutică (Sora Soarelui, 114; Mitologie populară românească, I, 196-202).

  VIESPEA: Simbolismul mito-poetic al viespii) este legat de eleganţa, zvelteţea şi lejeritatea în zbor a acestei insecte, dar şi de înţepăturile sale veninoase, de agresivitatea şi insistenţa atacurilor ei. Figurează printre simbolurile sufletului.

  — In culturile şamanice din Siberia era răspândită credinţa că sufletul şamanului se preface în viespe pentru a ajunge în cer (Mify, II, 264). Sunt cunoscute şi credinţele că sufletele vrăjitoarelor iau înfăţişarea viespii pentru a provoca rău oamenilor. Inbes-tiarul popular românesc, viespea reprezină imaginea inversată a albinei; aceasta este harnică, cinstită, curată şi sfântă, în timp ce prima este leneşă, hoaţă şi păcătoasă, rea. Legendele spun că ea se trage din fiul matricid care a fost blestemat să se prefacă într-o „muscă cu ghimpi veninoşi” (M. Coman, Mitologie populară românească, II, 138). În miturile altor popoare, ea figurează printre eroii civilizatorI. În Ro-dhezia de Nord este stăpâna focului, căci ea era cea care 1-a obţinut de la Zeu şi 1-a adus oamenilor. La unele triburi ale băştinaşilor Americii de Sud, ii învaţa pe oameni arta olăritului, în fabulele şi poveştile despre animale, viespile sunt considerate leneşe şi lăudăroase, opunându-se harnicelor albinE. În Vechiul Testament (Deut. 7-20; Josua 24-12): ca şi lăcustele, sunt privite drept semnul pedepsei lui Dumnezeu.

  VINERI: Este a şasea zi (feria sexta) a săptămânii liturgice şi a cin-cea (adică corespunzătoare unui număr „impar”) din calendarul civil. Egiptenii au închinat-o planetei Ve-nus, iar romanii – zeiţei Venera (dies Veneris), de unde şi numele ei actual în limba română. Biserica universală o numeşte Ziua Crucii, în amintirea răstignirii în această zi a Mântuitorului Isus Hristos. La aceasta se mai adaugă legenda apocrifă, cunoscută în popor, că în ziua de vineri s-ar fi spânzurat IudA. În paradigma septimală a calendarului poporului, vineri este socotită a fi o zi nenorocoasă: „Vinerea fieşce care lună şi preste tot anul se serbează cu post şi nelucrare, mai vârtos din partea sexului femeiesc, declarând-o zi nefastă (nenorocită). Se crede că ori şi ce lucrare va începe omul vinerea nu reuşeşte, nu are capăt bun” (S. Mangiuca, Călindarul pe anul 1883, ianuarie). În Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova erau interzise multe activităţi femeieşti, iar nerespectarea acestor interdicţii avea consecinţe din cele mai nefaste, in-scriindu-se totuşi în logica unor corespondenţe mitico-simbolice: „Cine coase – îşi coase gura, cine toarce – îşi toarce maţele” (G. Coşbuc, Elementele Ut. Poporale, 277); „Copilele mai bătrâne vinerea nu-şi taie un-ghile, căci dacă ar face-o nu s-ar mărita” („Şezătoarea”, 1922, nr. 3-i 4, 101); „Femeile nu cos vinerea, ca să nu tămâie oarbe” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 253); „in vi-nerile din Postul Mare şi din Postul Adormirii nu se coase, că-ţi coşi necazurile de gospodărie” (ibidem). Vinerea se încheiau practicile magice începute luni şi continuate miercuri, toate aceste