ce mestecă mămăliga şi dă cu făcăleţul în foc”, „cei ce aruncă la asfinţit gunoiul în direcţia soarelui”; „pot apărea şi din văzduh, din cauză că torc femeile noaptea fără lumânare” (I. Otescu, Credinţele ţăranului ro-7năn despre cer şi stele, 67-68). De multe ori sunt asimilaţi cu strigoii, deoarece se crede că se fac şi din cei „născuţi cu căiţă pe cap” sau că sunt oameni adormiţi sau căzuţi în letargie („in vânturi”), al căror suflet se urcă până la lună sau până la soare şi apoi se întoarce în corp. Dacă un astfel de om a fost mişcat din loc şi sufletul nu mai poate intra în corp, el moare (Tipol. Has-deu, 227).

  Există şi o apropiere a vârcolacului cu balaurii cereşti, deoarece se crede despre curcubeu că este un vârcolac ce coboară să bea apă din hăuri (idem, 229). Dar asocierea cea mai frecventă este cu lupul, reflectată atât în numele acestei fiinţe mitice, cât şi în credinţele populare. Este un împrumut din sârbescul sau bulgarul vyrkolak, derivat din vylk+dlakfa) „(cu) păr de lup” şi înrudit tipologic cu loup-garou al francezilor, cu Beowulf-ul sau Werwolf-ul germanilor, cu Bhima vechilor indieni etc, despre care se crede că sunt mutanţi: ziua arată ca oamenii, iar noaptea devin lupi. E posibil ca mitologemul Vârcolacului (ca şi cel al Pricoliciului) să fi incorporat şi unele elemente ale cultului lupului moştenit de la daci (ci Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, 35), mai ales că există şi o părere că etnonimul valahilor, folosit de către slavi pentru daco-români, ar fi un derivat din indoeuropeanul* ulkouos „lup” (O. N. Trubacev, Jazykoznanie i etnogenez slavjan. Drevnie slavjane po dannym etimologii i onomastiki, în „Voprosy jazykoznanija” nr. 5, 1982, 12). Împotriva oamenilor-lupi „cari înghit luna şi soarele”, atunci când „se întâmpla întunecimea”, „oamenii trag clopotele de la biserici”, „fac zgomot cu cleştele, frigări, pirostrii şi fiare”, „in obşte, bat în tingiri sau tăvi, trag cu pustele; ţiganii lăutari cântă cu vioarele şi instrumentele lor lăutăreşti” (T. Pamfile, Cerul şi podoabele lui, 101).

  VÂSCUL: Vâscul este o plantă parazită ce creşte pe crengile stejarului, mărului, plopului, sălciei sau ale altor copaci, rămânând verde (verde-gălbuie) în tot timpul anului. Planta acesta a generat atâtea credinţe, superstiţii şi mituri, încât celebrul etnolog englez James Frazer i-a dedicat o carte în mai multe volume cu titlul sugestiv „Creanga de aur”. În diverse tradiţii mito-poetice, vâscul apare ca simbol al vieţii eterne. Crengii sau fructelor de vâsc, mai cu seamă din cel care creşte pe un stejar, li se atribuie însuşiri magice. Se credea că poate vindeca epilepsia, sterilitatea sau alte boli grave. Cu ajutorul lui pot fi descoperite comorile şi deschise toate lacătele, iar băutura preparată din el il poate face pe om invizibil. Scriitorii latini, Cezar sau Pliniu cel Bătrân, amintesc în operele lor de venerarea vâscului la druizii celţi din Gallia ori la cei din Insulele Britanice, la care recoltarea acestei plante constituia un ritual sacru. Creanga de vâsc era tăiată cu un cuţit de aur de către preoţi îmbrăcaţi în alb într-o noapte cu lună plină. Cu această ocazie erau sacrificaţi doi tauri albi, iar uneori se practicau şi sacrificii umane. Era un dar al cerului, deoarece el nu creşte direct din pământ. Puterea lui era legată de forţa şi sacralitatea stejarului pe care creştea ca o plantă parazită. Vâscul e pus în legătură şi cu forţele cereşti. După unele credinţe, el, ar fi un produs al tunetului, căci stejarul pe care creşte este copacul cel mai des lovit de trăsnet. Simbolismul vâscului nu este străin nici de cel al astrului zilei. Poetul latin Vergiliu, în poemul său, Eneida„, descrie cum Enea, la sfatul Sybillei, obţine o creangă de vase („creanga de aur„) cu care coboară în infern pentru a se întâlni cu umbra tatălui său. Creanga de vâsc capătă astfel atât semnificaţia vieţii, mai puternică decât moartea, cât şi pe cea a lumii capabile să învingă puterea întunericului. Unii istorici presupun că vâscul era venerat atât la celţi (care au locuit un timp şi în Transilvania), cât şi la daci (I. C. Drăgan, Vâscul, în „Noi tracii„, nr. 68, 1980, 4). Crengile de vâsc ce se vând pe străzile marilor oraşe din Banat sau din Transilvania în Ajunul Crăciunului şi Anului Nou, par a fi mai mult o achiziţie mai recentă, datorată influenţei Apusului. După V. Lovi-nescu, simbolul „Crengii de aur” în cultura românească a fost preluat de furca, vârtelniţa, tipsia cu cloşca cu puii de aur dăruite eroinei de zânele bune din poveşti şi de sorcova înflorată de Anul Nou (Creangă şi Creanga de avX, 23).

  VERDE: Culoare a regnului vegetal, verdele simbolizează viaţa, primăvara, tinereţea, speranţa, norocul, bucuria, longevitatea, imortali-tatea. Produce asupra omului o acţiune de calmare şi relaxarE. În opoziţie cu roşu, verdele e o culoare feminină, asociată la chinezi principiului yin. Există o terapeutică a verdelui asimilată, în plan psihologic, unui regressus ad uteruM. În Evul Mediu era culoarea togii medicilor. Se asociază cunoaşterii secrete, în limbajul simbolic al alchimiştilor, desemnează latura fertilităţii lucrurilor. Lumina verde are, în general, o semnificaţie ocultă. Egiptenii se temeau de pisicile cu ochii verzi şi-i pedepseau cu moartea pe cei ce omorau o pisică. Piatra verde a smaragdului e folosită pe larg în practicile oculte; este emblema lui Lucifer. Verdele posedă şi o putere malefică, nocturnă; de acest aspect sunt legate probabil şi expresiile româneşti: a vedea stele verzi, a i se face verde înaintea ochilor, a alerga după cai verzi pe pereţi etc. V. Alecsandri şi B. P. Has-deu remarcau frecvenţa cântecelor româneşti care încep cu „Frunză verde” văzând în asta o trăsătură etnică, legată de sentimentul înfrăţirii cu natura. Insă G. Coşbuc observă, cu oarecare surprindere, că „deşi iubeşte verdele din natură („frunză verde„), în portul său, în ţesături, în mobilierul casei, românul nu iubeşte verdele. „Lucru curios”!

  — Zice poetul (Elementele Ut. Poporale, 169).

  În emblematica şi arta Evului Mediu, verdele şi albastrul erau culorile dragostei: verdele înfăţişa îndrăgostirea, albastrul credinţa. Verdele era mai ales culoarea dragostei