o înţelegere prealabilă cu naşii. Flăcăii, pe rând, joacă cu copilul în braţe în interiorul cercului făcut de fiecare din ei. Cel mai tânăr din oaspeţi se urcă pe acoperiş şi astupă simbolic hornul cu un şomoiog de paie, ca să-1 ferească de atacul spiritelor rele pe noul născut (G. Sbârcea, Obiceiuri şi jocuri magice din comuna Topliţa, în REF, nr. 1-2, 1957, 160-161).

  VAJ-BABA: Este un personaj demonic şi infernal din mitologia populară românească, numele său e probabil un compus din regionalul vâjă „vrăjitoare” + babă. Este prezentă în basme, unde apare uneori ca un sinonim al Strigoaicei: în basmul Toader-flămândul din col. Frâncu: [Eroul] „plecând, aşa orb cum era, nimeri la un stâlp, în vârful căruia se puseră trei vâji sau srrigoaicea'; ele il sfătuiesc cum să procedeze ca să-şi recapete vederea (L. Şăineanu, Basmele române, 524). În alte basme este prezentată ca o babă monstruoasă, uneori antropofagă, locuind în fundul iadului. Vâj-baba infernală are o fiică mutantă, care se poate preface în iapă, miel sau ghem; de asemenea, ea mai posedă şi nişte iepe năzdrăvane. Apare, deci, ca donator mitic şi se aseamănă tipologic cu Baba-Iaga din basmele slavilor de est (idem, 640).

  VÂNTUL: în cadrul simbolismului elementelor şi fenomenelor cosmice, vântul apare ca un agent şi principiu activ, feoundant şi transformator al lumiI. În textele sacre este sinonim cu suflul divin, cu spiritul lui Dumnezeu (Ruah) mişcându-se deasupra apeloR. În simbolismul hindus, Vâyu este întruchipare a sufletului şi a Verbului cosmic, intermediar intre cer şi pământ, agent purificatoR. În concepţia poporului român, „vântul e sfânt, pe dânsul e păcat să-1 blestemi; vânturile sunt pentru ca să răcorească şi să cură-ţească pământul” (E. IN.- Voronca, Datinile, 404). Este un simbol al mişcării, vitezei, dinamismului, asociat păsării, calului, şi gândului. Iuţeala calului ce il poartă pe voinicul din basme e cea a vântului sau a gândului (O. Bârlea, Poetica folclorică, 101). Semnifică insă şi agitaţia haotică, nestatornică, puterea impetuoasă fără finalitate precisă, deşertăciunea. E interesant că în mito-poezia românească se asociază dragostei şi dorului; despre om se spune: „Trupul din lut, /Oasele din piatră, /Ochii din mare, /Frumuseţile din soare, /Dragostele din vânt” (E. N.-Voronca, op. Cit., 415). În diferite sisteme mitico-simbolice, vânturile sunt puse în legătură cu punctele cardinale, cu anotimpurile, cu lunile şi zilele, fiecare din aceste vânturi având o proprie mitologie şi o anumită valorificare axiologică. Până şi în imaginarele paradisuri sau Insule ale fericiţilor suflă totuşi un vânt uşor şi plăcut, identificat cu zefirul. Aspectele malefice ale vântului aducător de boli şi „nebuneală” sunt asociate unor personaje mitice feminine (Vântoasele, Vântoaicele, Ielele, Volburile etc.). Dar există şi un Vânt turbat, aflat undeva aproape sau dincolo de cer, el „bate cu osebire primăvara sau toamna când fierbe vinul, căci mulţi sunt cu căţei şi gărgăuni in'., cap” (Tipol. Haşdeu,. 143). Este individualizat şi personificat în mitologia populară românească şi vântul rece de nord-est, denumit

  Crivăţul şi devenit protagonistul unor legende cvasi-istorice. Ca stihie ambivalenţă şi distrugătoare, în formele sale paroxistice (furtună, vifor, vârtej etc.) se leagă de lumea balaurilor şi a duhurilor rele: „Despre vânt se crede că este o hală sau balaur mare, care suflă numai pe o nară de nas, căci de ar sufla pe amândouă ar prăpădi tot pământul” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 249).

  În planul comportamentului şi al gesturilor tabuizate, acest mitolo-gem se manifestă în următoarea interdicţie: „Să nu ridici şarpele mort în sus de la pământ, că te bate vântul şase săptămâni” (idem, 226), Vânturile rele sunt aducătoare de boli; ele sunt periculoase mai ales în anumite intervaluri ale anului: „Nu e bine să dormi sub cerul liber, nici ziua, nici noaptea, până în ziua de Sf. Gheorghe, căci până atunci bat vânturi ce aduc tot felul de boale” (idem, 22). Textele descântecelor invocă foarte frecvent tot felul de vânturi, considerate a fi agenţi patogeni sau chiar întruchipări ale diferitelor molime, cum este, de pildă, cazul Ielelor: „Voi, Ielilor, /Măiestrelor, /Stăpânele vântului.” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 435). De jocurile sau dezlănţuirile duhurilor necurate sunt legate mai ales vârtejurile, viforele, volburile. Despre asemenea vânturi se crede că apar mai ales atunci când se produce o perturbare a sociocosmosului, marcată prin moartea violentă a unei fiinţe umane (T. Pamfile, Văzduhul, 250). Pentru a preîntâmpina ivirea vânturilor rele, se ţin, prin nelucrare, o seamă de sărbători: Vartolomeiul (11 iunie), Iuda (10 şi 20 iulie), Joia de Rusalii, Sf. Var var a (4 dec), Dochia (1 martie). Analiza extrem de minuţioasă şi clasificarea vânturilor după criterii extrem de diferite, ca şi inventarierea semnelor prevestitoare de vânt şi a urmărilor faste sau nefaste ocupă un loc important în meteorologia populară (T. Gherrnan, Meteorologia populară, 1928; T. Pamfile, Văzduhul, după credinţele poporidui romănu, Bucureşti, 1916).

  VÂNTUL TURBAT: Unul din cele 24 de vânturi câte numără meteorologia românească, având atributele mitice ale unui cataclism cosmic sau obstacol de netrecut pentru fiinţele pământene ce ar cuteza să pătrundă până la sferele cereşti. Este numit, pe alocuri, Vântul Rău, Hală, Strigoi Turbat (O. Bârlea, Folclor românesc, I, 98). Conform legendelor, el s-a iscat din lupta dintre diavol şi bărbatul femeii care a murdărit cerul cu necurăţenia unui copil. Este cel mai puternic vânt, cel mai de sus, aproape de cer; când coboară, face să turbeze oamenii şi animalele. Până la el nu se poate ridica decât ciocârlia, dar ea îndată turbează şi cade moartă la pământ. Este amestecat cu boala de care turbează oamenii. Bate cu osebire primăvara sau toamna când fierbe vinul, „Căci mulţi sunt atunci cu căţei şi gărgăuni la cap” (Tipol. Haşdeu, 143).

  VÂRCOLACII: Sunt personaje malefice din mito-folclorul românesc, înfăţişaţi ca nişte „dihănii” care caută să mănânce Luna sau Soarele, provocând astfel eclipsele celor doi aştri. Sunt reprezentanţi ca nişte animale obişnuite, mai ales câini, sau ca nişte monştri saurieni (balauri, zmei, şerpi, şopârle etc). Vârcolacii (Svârcolacii), confundaţi uneori şi cu Pricolicii, se fac din „copiii nebotezaţi”, din cei care au comis o crimă de fratricid sau din oamenii care au încălcat un anumit tabu: „cei