există la multe popoare ale lumii. Ele erau cunoscute, de pildă, la toţi slavii, de unde cuvântul upiri a ajuns, mai întâi, în Balcani, apoi şi în Europa Occidentală, sub forma francezului vampire, care 1-a completat pe reve-nant. Aceasta s-a întâmplat la sfârşitul Evului Mediu, după toate probabilităţile, nu fără impactul pe care l-au avut primele povestiri germane şi slave despre Dracula.

  VASILISCUL: Fiinţă fabuloasă, familiară mitologiei popoarelor mediteraneene, de unde, prin intermediul textelor biblice şi al bestiarelor medievale, a pătruns şi în folclorul românesc. Vasiliscul (Basiliscul) îşi derivă numele de la basileus „rege”, deoarece se crede că e un i'el de şarpe având capul de cocoş cu trei protuberante, aidoma coroanei regale. Corpul său e acoperit de solzi şi are aripi de dragon; posedă 4 picioare: o pereche de vultur şi una de gâscă. E un animal malefic: se crede că privirea lui ucide tot ce e viu. Răsuflarea lui otrăvitoare arde ca para foculuI. În vârful cozii are trei ţepi otrăvitori. Pe unde calcă usucă pământul un stânjen în adâncime, pentru nouă ani. Se pare că figura acestui monstru fabulos a fost influenţată de mitul grecesc al Gorgonei, deoarece poate fi omorât numai de-cineva. Care se uită la el printr-o-oglindă. La noi, ca şi în bestiarele popoarelor din jur, se crede că se naşte dintr-un ou de cocoş năzdrăvan de culoare neagră, clocit de o-broască ţestoasă pe o grămadă de gunoi. In unele legende i se atribuie calitatea de păzitor al comorilor. Imaginea Basiliscului e prezentă şi în textele Vechiului Testament, unde este metafora folosită de către prorocul Ieremia (8, 17) pentru chal-deeni, trimişi împotriva iudeilor ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele lor. A devenit în creştinism: sinonimul lui Satan. Imaginea iui o găsim în biserici, pe broderii, covoare sau pe postamentul din mozaic, unde semnifică faptul că Diavolul a fost călcat în picioare prin puterea credinţei (V. Aga, Simbolica biblică, 154).

  VATEA: Din cele mai vechi timpuri, vatra este personificarea şi „sufletul” casei, un loc sacru pus sub incidenţa şi ocrotirea divinităţilor feminine şi a strămoşilor familiei, neamului, tribului. La greci, sufletul vetrei era Hestia, patroana vestalelor şi a tuturor femeilor, deoarece femeile erau cele ce se îngrijeau de menţinerea focului. Vatra e legată de foc şi de pregătirea hranei şi, ca atare, este un centru vital şi un adevărat sanctuar, unde se cinstesc zeii, unde se aduc jertfe închinate strămoşilor – păzitori ai casei. O vatră avea nu numai fiecare casă, ci şi fiecare aşezare, sat sau oraş; aici se desfăşura viaţa religioasă, se ţineau adunări, judecăţi, se primeau soli din altă parte etc.

  În toate culturile tradiţionale, sediul strămoşilor e legat de vatră, care joacă un rol important în obiceiurile de naştere, de nuntă sau înmormântare. Mireasa, intrând în casa mirelui, trebuia să îmbuneze sufletele strămoşilor; de aceea, atingea cu mâna, strângea în braţe sau arunca în focul vetrei o bucată de pâine unsă cu miere (S. FI. Marian, Nunta, 643). Vatra şi hornul vetrei reprezentau un canal de comunicare intre oameni şi forţele supranaturale; din acest motiv, lângă vatră se făceau vrăji Şi. Farmece, aici se spuneau, basme, legende, ghicitori etc. Sacralitatea vetrei e reflectată în numeroase credinţe ale poporului român: „Vatra e mama noastră, ne hrăneşte şi ne încălzeşte”; „Când te apuci să grij eşti casa, mai întâi vatra s-o ungi”; „Cuptorul e păcat să-1 strici [.] Cuptorul se lasă să-1 strice ploile” (E. N.-Voronca, Datinile, 1206-1207). Ca să nu fie tulburate spiritele vetrei, în zilele consacrate strămoşilor era interzis să dai cu mătura pe vatră. De pildă, „vinerea nu se mătură prin casă, nici nu se dă gunoiul afară, că mănâncă uliul găi-nele. Tot pentru aceasta nu se dă cu mătura pe vatră” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 99). Din aceleaşi motive, în anumite zile şi ore „oprite”, nu se scotea cenuşa din vatră. Motivul mitic cel mai cunoscut, mai ales din basmele popoarelor, inclusiv la români, legat de vatră şi de cenuşă, ca sediu al strămoşilor, este cel al Cenuşăresei (Popelcuţei). În gospodăria ţărănească, „vatra casei reprezenta altarul pe care femeile oficiau riturile domestice, legate de ciclul vieţii. Pe vatra casei năşteau uşor femeile care nu puteau naşte pe pământ. Pe vatră se im-băiau în copai cu ierburi tămăduitoare sau întăritoare copiii slăbănogi. Tot pe vatră, atât femeile, cât şi bărbaţii, depuneau jurămintele sacre sau se blestemau intre ei (R. Vulcăneseu, MitoL. Română, 18). Vatra casei şi vatra satului, sunt şi locurile de desfăşurare a obiceiurilor şi ceremoniilor de primenire a naturii (cf. Steluţa Pârâu, Vatra – Valenţe lingvistice şi etnografice, in-”Folclor literar”, VII, Timişoara, 1988, 255-268).

  VĂRDANUL: Ritual magic, practicat la naşterea sau la botezul, copilului, în Transilvania (comuna To-pliţa) şi având drept scop ocrotirea pruncului de duhurile rele. Elementele esenţiale ale acestui joc apotro-paic il: constituie simbolismul cer. Eu-^ lui magic, „unghia” lupului totemic şi puterea de exorcizare a descântecului. Etnologul şi muzicologul George Sbârcea, care a notat acest obicei („corind”) în 1934, crede că denumirea de Vărdan ar putea deriva din Iordan, deşi în scenariu nu sunt elemente. Ale Iordănitului tradiţional, în afară de faptul că se practică în aceeaşi zi cu botezul copilului. „Corindă” trei flăcăi încinşi cu un brâu roşu şi purtând la pălărie unghie de lup. Aceştia trag un cerc, cu unghia de lup, în jurul casei, pornind de la răsărit spre apus. Cercul tras de primul flăcău înconjoară toată casA. În clipa în care cercul se închide, al doilea flăcău continuă operaţia, desenând un cerc cu o rază mai mică, înăuntrul primului. Când isprăveşte şi acesta, al treilea flăcău trage un cerc mai mic în faţa tindeI. În continuare flăcăii cântă sau recită versuri dialogate, 6 fabulă referitoare la apariţia unui „prunc divin”. În timpul recitării „corindei”, naşul şi naşa ies din-casă cu pruncul în braţe şi-1 înmânează colindătorilor, spunând: „Astăzi i-o zi mare, /S-a născut un prunc, '/Prunc fără păcate. /in braţă-1 luaţi,

  /Sus 11 ridicaţi, /Scump nume ii daţi”. In clipa aceea, unul din închinători strigă numele copilului, fie ce-i vine în minte, fie la