spune „căţel”!): „Dacă fură cineva, usturoiul il descoperă; că îndată ce ungi locul de unde a fost lucrul sau să ungi limba clopotului şi cum zvoneşte clopotul, tot astfel şi usturoiul prin mirosul său dă de ştire” (E. N.-Voronca, op. Cit., 157).

  V

  VACĂ: în multe mitologii şi religii vechi, vaca apare ca simbol al fertilităţii, al fecundităţii şi bunăstării, întruchipând pământul hrănitor şi zămLslitor. Ea s-a bucurat de o veneraţie deosebită în Egipt şi în vechea Indie. Vechilor egipteni bolta cerească li se înfăţişa ca o imensă vacă având corpul acoperit cu stele. Această vacă a cerului este zămisli-foarea lui Re. Efigia vacii Ahat, purtând un disc solar intre coarne, era un amulet sacru despre care se credea că aduce căldură corpurilor mumificate. Vacile erau închinate zeiţei Isis; aceasta era adesea înfăţişata purtând coarne de vacă pe cap sau chiar ca o femeie cu cap de vacă. Vaca sacră a Indiei, Vasundhara, era întruchiparea bogăţiei pământului. Vacile albe au fost puse în legătură cu focul de sacrificiu. Ele sunt şi animale psihopompe; muribunzii, înainte de a-şi da ultima suflare, se ţineau de coada unei vaci adusă anume pentru acest scop; ele duceau carul mortuar, iar o vacă neagră era sacrificată pe focul de cremaţie împreună cu cadavrul defunctului. Într-o seamă de limbi indoauropene cuvântul care desemnează ugerul vacii înseamnă şi belşug, fertilitate. Colacul ritual al slavilor de sud (cF. Bulgărescul jalovica) şi de est (cF. Bielorusul korovaj), ca semn al belşugului şi ca înlocuitor al jertfei animale, este înrudit cu numele vacii, (krciva, korova), iar printre ornamente are imaginea coarnelor şi-a ugerului vacii (V. V. Ivanov, V. N. Toporov, Issledovanija, 243-258). În spaţiul cultural r-omânesc, vaca şi boul au atributele unor animale „sfinte”; basmele vorbesc chiar despre vaci născând Feţi-Frumoşi (R, ădulescu-Codin, îngerul, 242). Vaca (junca) năzdrăvană contribuie, alături de alte animale, la omorârea balaurului (Ov. Bârlea, Mică enciclopedie a poveştilor, 431).

  Rolul economic şi unele funcţii rituale ale vacii sunt cuprinse lapidar în cimilitm~ile româneşti despre acest animal: „Când naşte/Patru cunoaşte; /Dacă moare, /Joacă-n hore; /Cât trăieşte, /Pământul-nnegreşte” (G. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 290). Vaca, fătând în fiecare an câte un viţel („patru cunoaşte” = dublează numărul coarnelor ca simboluri ale abundenţei) şi îngrăşând pământul cu bălegar, este, într-adevăr, o autentică emblemă a darurilor pământului şi ale cerului. Nu întâmplător, la români, ea e „izvorul casei”. Se zice: „ori faci o fântână, ori dai o vacă, e tot una pe lumea ceia” (M. Coman, Mitologie populară românească, I, 5). Prin simbolurile apei şi pământului, ca surse ale vieţii şi fecundităţii, vaca a fost şi la noi, aidoma situaţiei din mitologiile antichităţii, asociată femeii: „Apa e femeie, că la fântână mergem cu cofa şi cu doniţa la vacă să ne dea lapte; şi fântâna are izvor, vână de apă, cum are şi vaca, vine de lapte” (E. N.-Voronca, Datinile, 878). Cimilitura vacii face şi o trimitere la vaca jertfită la marile ceremonialuri de trecere („dacă moare, /joacă-n hore”) sau la riturile întemeierii. O viţică se taie, de regulă, la botez, nuntă sau înmormântare. O vacă se dă şi fântânarului ce face o fântână (idem, 890).

  Fiind vitală pentru economia rurală şi având atributele blândeţii şi nevinovăţiei specifice fiinţelor sacre, vaca beneficiază de o atenţie specială în sistemul magiei apotropaice româneşti, comparabilă doar cu cea acordată ocrotirii copilului. Ea poate fi deocheată; de aceea, când fată „i se leagă un fir roşu la coadă, ca să nu se deoache” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 74). Numeroase sunt practicile şi datinile care vizează păstrarea şi sporirea manei laptelui şi apărarea animalului de vrăjitoare şi duhurile rele. Pentru apărarea lor se ţin numeroase zile în calendarul poporului: Stretenia, Vlasie, Sângior-zul, Sântoaderii, Filipii, Circovii, Sănandreiul, Ajunul etc. Apropierea vacii de lumea umană şi sfera culturii se manifestă şi în faptul că ea beneficiază de o individualizare onomastică, fiind numită după ziua în care s-a născut: Lunaie, Joiana etc: în Ardeal, vitele e bine să se nu-mescă după ziua în care au venit pe lume şi iată cum: dacă o viţea e fătată dumineca, i se dă numele de Dumană. Lunea se va numi Lunae, marţi – Mândrole, miercuri – Mă-gerancă, joi – Joiana, vineri – Vi-rag (<magh. Virâg – floare), sâmbătă – Siloi (<magh. Szilaj – turbată) „ („Izvoraşul„, nr. 2/3, 1925, 10). Sub ocrotirea vacilor de lapte, considerate adevărate „mume„, se pune copilul nou-născut: „După ce un copil este botezat, adus acasă de la biserică, se pune pe o baligă de vacă din obor, apoi se duce mă-sa şi-1 ia de acolo. Aceasta se face ca să aibă copilul parte de vite” (A. Gorovei, op. Cit., 255).

  VAMPIRUL: Personaj al mitologiei româneşti, sinonim cu strigoiuL. În limba română cuvântul vampir aparţine lexicului neologic şi este de sorginte franceză, fiind atestat pentru prima oară în româneşte doar în 1872, într-un poem al lui Costache Negruzzi, care il include într-o enu-meraţie retorică, alături de „. Stafii, balauri şi strigoi”. Împământenirea definitivă a cuvântului, consideră cercetătorii, o datorăm Scrisorii pierdute a lui I. L. Caragiale, unde prefectul Tipătescu citeşte gazeta opoziţiei locale în care se spune că „guvernul vitreg… Dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir”. Prin gura lui Pristanda, se impune şi varianta coruptă a termenului: bampir. Cam în acelaşi timp, în limba română pătrunde şi un alt sens al cuvântului vampir: un fel de liliac foarte mare care trăieşte în Brazilia şi se hrăneşte cu insecte şi fructe (C. Diaconovich, Enciclopedie

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească română, III, 1904, 1191). Chiar dacă intră în relaţie de sinonimie cu strigoiul şi moroiul, acest cuvânt, pe teren românesc, e un termen ce aparţine limbajului etnologic, un concept utilizat în demersurile interpretative, cu intenţia evidentă de a raporta faptele tradiţionale la un invariant al cercetărilor imaginarului” (Otilia Hedeşan, Fenomenul povestitului astăzi. Teză de doctorat, Timişoara, 1996, 12). Într-adevăr, credinţA. În existenţa unor spirite care, după moartea lor, se întorc printre cei vii, pentru a suge sângele oamenilor în somn,