şi altul rece. Poporul spune că în ziua de Stretenie ursul iese din bârlog şi îşi priveşte umbra. Dacă e soare şi cald îşi adună lemne pentru a-şi repara locuinţa şi intră din nou în bârlog. Dacă e frig şi timp noros, nu va mai intra în bârlog şi începe să se plimbe prin pădure, ceea ce înseamnă că va fi cald (I. Ghinoiu. Vârstele timpului, 87) ^ Puterile reale pe care le posedă acest stăpân suveran al pădurilor carpatice, dar şi forţele sale benefice, fecUhdante şi apotropaice, pe care i le-a atribuit imaginarul popular, sunt evidente mai ales în medicina magică. Instituţia ţiganilor „ursari” există până în zilele noastre. Cu unul sau mai mulţi urşi dresaţi, aceştia umblă pe uliţele satelor şi prin târguri, punând urşii să ţopăie, acompaniaţi de muzică, uneori intră cu ursul în casele oamenilor, iar cei ce vor să scape de durerile de şale se lasă călcaţi de urşi (G. Bem. Teodorescu, Poezii populare române, 153). Prezenţa în curte sau în casă a ursului are darul de a purifica spaţiul respectiv, izgonind duhurile rele: „Poporul de aici [corn.'Lipova, jud. Vaslui], mai ales femeile, cum văd vreun ţigan cu ursul, il cheamă, să-i joace ursul şi să-1 vâre în casă; şi dacă, o întrebi pentru ce, ea-ţi răspunde: „Aşa-i ghine, să hie numai giocuri şi veselii în ograda me, iar din casă ursul ni-o scos faptu, şi d-acu ari să ne meargă ghine„ (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 243). Puterile benefice ale ursului, animal totemic din spaţiul carpato-danubian (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 170), puteau fi transferate asupra oamenilor ce-i purtau numele (Ursea, Ursu, Ursan, Ursache, Ursei eter.), ca şi asupra localităţii întregi, de unde abundenţa toponimelor majore sau minore de pe teritoriul României având componente „urseşti„ (Urseni, Ursaţi, Ursoaia ete), din care unele merg până la rădăcina indoeuropeană ber a acestui animal: Bârlogi, Berleasca (R. Vulcănescu, op. Cit., 473) ^a naşterea copilului, în unele zone ale ţării, i se dădea o linguriţă de untură de urs (Frâncu-Candrea, Românii din Munţii Apuseni, 147), iar în Haţeg copilul era uns cu untură de urs ca să fie „om tare”7 (Ov. Densusianu, Graiul din Ţara ^Haţegului, 232). (Cu părul de urs poţi scăpa de frică?

  „Dacă ţi-i frică de ceva, ia păr de urs şi te afumă, că-ţi vine bine: uiţi frica” (A. Gorovei, op. Cit., 189).

  USTUROIUL: Plantă nelipsită din. Bucătăria şi din alimentaţia multor popoare vechi (Egipt, India) şi la noi; pe lângă proprietăţi curative, mai posedă şi unele atribute magice. Este folosit ca mijloc de apărare sau de izgonire a duhurilor rele: „Pe fereastră seara să pui usturoi, că nu se mai apropie nici un rău, nici o boală” (E. N.-Voronca, Datinile, 548). In ceea ce ii priveşte pe romani, Pliniu nota că usturoiul alungă şerpii şi apără de nebunie. La vechii greci simpla pronunţare a numelui acestei plante avea puterea de a feri de deochi şi de a alunga răul. Tradiţiile indiene conferă usturoiului o origine sacră. Se spune că el a răsărit dintr-o picătură de amrita (ambrozie divină) pe care Ga-ruda, pasărea mitică, obosită fiind, a lăsat-o să cadă pe soL. În obiceiurile românilor, usturoiul se poartă la brâu sau la pălărie de Rusalii, ca să apere de agresiunea Ielelor (Gri… Ciauşanu, Superstiţiile, 270), iar în Noaptea Sf. Andrei există obiceiul de a „păzi usturoiul”: fetele şi flă-căii nu dorm toată noapea stând sau petrecând lângă un vasumplut eu usturoi care apoi „e bun de bube, de vrăjit şi alte bole” (TipoZ. Has-deu, 155). Pentru a se apăra de striL goi, „spre Sf. Andrei se fac cruci, pe la fereştri, cu usturoi; se ung coarnele vitelor şi mănâncă toţi usturoi, de care miros fug strigoii” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 8).

  O serie de valenţe mitico-simbo-lice ale usturoiului se datorează formei bulbului, precum şi terminologiei populare legate de această plantă. Poporul zice că „usturoiul e om; are cap, are cruce, este îmbrăcat în haine”, iar firele de usturoi se numesc „căţei” (E. N.-Voronca, Datinile, 550). Sacralitatea sa e consfinţită şi prin legătura cu şarpele mitic, despre care se crede că răspândeşte miros de usturoi şi că acesta poate să atragă şerpii: „Trage cu usturoi peste încălţăminte, ori pe picioare, dacă vrei să-ţi vină şarpele” (A. Go-rovei, op. Cit., 245). Nu întâmplător, incă din antichitate, usturoiul sălbatic era numit aiul şarpelui (lat. Ophios-kondon) şi era folosit, după cum menţionează Dioscoride, împotriva muşcăturilor de viperă (cf. V. Bu-tură, Cultura spirituală românească, 222). Desigur, funcţia de remediu împotriva muşcăturii şarpelui se explică prin acţiunea principiului şi-milia sirailibus curantur. Această „consubstanţialitate”, fie ea şi mitologică, dintre usturoi şi şarpe, a făcut ca planta să figureze, mai întâi, ca ofrandă rituală destinată strămoşului ophidian, ca apoi să devină antidot împotriva spiritelor de dincolo. Dar un asemenea lucru s-a intâmplatdesigur, numai după adoptarea creştinismului, când cultul morţilor a luat forma veneraţiei sfin-ţilor,. Iar credinţa în „spirite” a fost declarată erezie şi superstiţiE. În acest context, o serie de plante rituale (usturoiul, pelinul, leuşteanul, sânzienele etc.) din ofrande sau daruri de îmbunare s-au transformat în obiecte apotropaice împotriva „duhurilor rele”. Ele insă nu şi-au pierdut sacralitatea lor, consfinţită prin-tr-o îndelungata tradiţie. Usturoiului, de pildă, i s-au atribuit însuşiri de plantă cristoforică („poartă pe el semnul Crucii”) şi sacră: „Usturoiul e făcut de Dumnezeu, e păcat să-1 calci cu picioarele. Când cureţi usturoi şi arunci cojile pe foc, să nu cadă jos” (E. N.-Voronca, Studii de folclor, 1908, 157). Este bine să-1 poarte omul cu sine, căci fereşte de deochi (A. Gorovei, op. Cit., 75). Asociat prin iuţeala sa unui principiu piric şi masculin, usturoiul favorizează fecunditatea: „Pentru a purcede grea, femeia să pună nouă fire de usturoi în jumătate de litru de rachiu, în care se lasă nouă zile pe horn, iar după nouă începe să bea” (idem, 158). Ca unitate a unui cod olfactiv, prea puţin studiat în etnografie şi antropologie, usturoiului, al cărui miros se simte la mare distanţă, i se atribuie şi capacitatea miraculoasă de a descoperi hoţul (nu întâmplător, firului de usturoi i se