de a stabili soarta omului de la naştere şi până la moarte. Sunt, de regulă, trei fecioare sau zâne, numite şi Urse sau Ursoaice, care apar în primele trei nopţi (mai rar, în a 5-a sau a 7-a noapte) în casa unde s-a născut un copil şi-i stabilesc soarta (ursita). Ca şi Moi-rele greceşti sau Parcele romane, ele sunt zâne-torcătoare ale destinului, eu funcţii diferenţiate: una din ele toarce firul vieţii, alta deapănă şi a treia il taie. Procedeul ursirii este următorul: cele trei femei, îmbrăcate în alb, mai întâi se sfătuiesc intre ele, apoi una dintre ele (de obicei, cea bătrână) rosteşte destinul pruncului. In unele zone folclorice româneşti se vorbeşte despre Cartea Ursitelor (Cartea Vieţii sau Cartea Zilelor), unde este „scrisa” copilului. Ursitoarele o citesc sau o cântă în cor în faţa pruncului nou-născut, dar prevestirea lor nu poate fi auzită decât de moaşă. Se crede că ele coboară în casă pe horn. Pentru îmbunarea Ursitoarelor, în seara în care este aşteptată apariţia lor se lasă pe o măsuţă daruri: pâine, sare, apă, lână, untdelemn, lumânări, busuioc, bani, iar uneori şi o oglindă cu un pieptene. Aceste daruri le ia a doua zi moaşa. Aceasta din urmă apare mereu în funcţia de mijlocitoare intre oameni şi spiritele destinului implacabil. Moaşa pregăteşte ritualul primirii Ursitelor, rostind, la naşterea pruncului, următoarea invocaţie: Sfintelor, /Bunelor, /Să vă aducă Dumnezeu curate, /Luminate, /Bune ca pâinea, /Dulci ca mierea/Şi line ca apa!„ (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 6). Ursitoarele noastre au paralele aproape la toate popoarele indoeuropene. Cele mai apropiate din punct de vedere riţualiştic sunt Usudele sau Sueniţele sârbilor, Nă-râciţele bulgarilor, Sudeniţele slavilor de est şi de vest. Totuşi termenul Ursitoare ne aduce la un etimon latin: ursitoare < ordior „a urzi”, dar personajele şi ritualul ursirii sunt insă autohtone, deşi au suferit şi anumite influenţe străine sau livreşti (R. Vulcănescu, MitoL. Română, 163 ş.u.).

  URSUL: Datorită faptului că hibernează în bârlogul său, acest animal apare în religiile vechi drept întruchipare a divinităţii naturii care moare şi renaşte în fiecare anfTn. Multe tradiţii se prezintă ca erou civilizator, strămoş totemic, stăpân al lumii de jos, geamăn zoomorf al omului, ocupând un loc intermediar intre animalitate şi umanitate!] La popoarele din emisfera nordica este răspândită credinţa că ursul a fost, iniţial, om prefăcut ulterior în animal: „El e din om, a greşit nu ştiu de ce şi Dumnezeu 1-a trimis în pădure să fie urs” (E. N.-Voronca, Datinile, 952). Foarte cunoscută este legenda despre urşii care fură femei şi apoi convieţuiesc cu ele, dând naştere unor eroi sau regi. Nume „urseşti” sau elemente „urseşti” descoperim în istoria unor dinastii rele sau fabuloase. Porphyrios din Tir crede că numele lui Zalmoxis ar veni din zalmos care înseamnă „piele de urs”, deoarece la naştere i s-a aruncat deasupra o blană de urs. Întemeietorul dinastiei cnejilor Poloniei este Mieszko – numele eufemistic al ursului; regele mitic din romanele despre cavalerii Mesei rotunde se numeşte Arthur <irl. Artos „urs”. Este considerat strămoşul mitic al ainilor din insula Hokkaido. Cultul său este răspândit în America de Nord şi la multe triburi şi populaţii siberiene. In mitologia greacă face parte din suita zeiţei Artemis, divinitate a lunii şi vegetaţiei: preote-sele ei se îmbrăcau în piele de urs, iar pe lângă templele ei era ţinut un urs dresat.

  Puternic, violent, uneori crud şi periculos, ursul este patronul unor conferii iniţiatice de tineri războinici (cF. Germ. Bărserker „om în piele de urs”, „războinic”). Pe de altă parte, ursul poate fi îmblânzit şi dresat, ceea ce ii conferă un simbolism ai forţelor elementare ce se pot dirija spre bine. Ca animal htonian şi lunar, posedă virtuţi apotropaice, medicale şi meteorologice. Străvechiul cult al ursului în spaţiul carpato-danubian se manifestă în numărul mare de „Zile ale ursului” din calendarul popular (Martini, Stretenia, Macoveiul etc). Ursul dresat (Vasi-lică, Moş-Martin) sau masca ursului se întâlnesc în jocurile rituale de iarnă sau primăvară, unde acest animal simbolizează puterea, fertilitatea, sănătatea, renovarea ciclurilor naturii?! Cultul ursului pe teritoriul ţării noastre datează din paleolitic. Mari depozite de cranii şi oase de urs, unele din ele purtând gravate anumite semne geometrice, descoperite în peşterile României, atestă apartenenţa sa la unele culte magi-cp-religioase ale Daciei preistorice. Figurinele de lut înfăţişând urşi in-dică prelungirea acestui cult arhaic în neolitic, iar materiale folclorice şi etnografice mărturisesc despre, perpetuarea sacralităţii ursului până în vremurile moderne. După statistica -efectuată de I. A. Candrea, din cele 130 de zile din an ţinute de popor, 35 sunt consacrate fiarelor sălbatice, mai ales ursului şi lupului (Iarba fiarelor, 130-131). Probabil că în vechime au existat rituri complicate. Legate de acest animal, care au ajuns până la noi în forme abreviate sau transformate actanţial şi modificate în semantica lor. Rămăşiţele unui asemenea ritual ni-1 oferă, de pildă, iocul tradiţional Ursul doarme, cunoscut aproape la toate popoarele Europei, din Urali până în Pirinei şi Insulele Britanice (Zapletal 'Milos, Mică enciclopedie a jocurilor, 1980, 281). Este un joc mixt. „Ursu” este ales prin numărătoare. Legat la ochi, el stă pe vine în mijlocul cercului făcut din ceilalţi copii. Aceştia cântă de trei ori melodia, mişcându-se încet spre dreapta. „Ursul se trezeşte, spre sfârşitul cântecului şi se apropie de cerc, încercând să ghicească numele unui copil, prin pipăit. Textul cântecului are ca temă trezirea acestui „moş„ din somnul său hibernal o dată cu venirea primăverii: „Ursul doarme sub umbrar, /Sforăie ca un bondar, /Musca-1 pişcă pe obraz, /Sare moşu de necaz„ (Emilia Comişel, Folclorul copiilor, 1982, 228). Textualitatea verbală şi actanţială a jocului revelează un străvechi rit al trezirii „ursului„ şi al translaţiei energetice conţinute în acest „dai-rnon„ al naturii şi sexualităţii. Jocuri „urseşti”, până astăzi, se organizează în timpul perioadei de carnaval sau în Ziua Ursului. E interesant de observat că aproape toate popoarele Europei celebrează această zi pe 2 februarie, ia numită la noi Şiretenie, Martinii sau Ziua Ursului.

  La români, sărbătoarea e centrată pe o magie meteorologică, în care animalul, ce hibernează iarna şi iese din bârlogul său primăvara, guvernează cele două anotimpuri: unul cald