îngropată la temelia unei construcţii, drept „jertfă pentru zidire” (O. Pa-padima, Neagoe Basarăb, meşterul Manole şi „vânzătorul de umbre”, 201-202). Asocierea umbrei cu moartea, cu lucrurile pământeşti trecătoare, reflectată şi în adagiul latin pulvis et umbra sumus, a fost o temă universală a literaturii; iar motivul umbrei care însoţeşte destinul oamenilor e frecvent întâlnit şi la scriitori români (L. Bla-ga, T. Arghezi, C. Petrescu). „Când murim.

  — Zice Blaga – nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră” (Cuvinte pe o stelă funerară). Expresia românească a se teme şi de propria umbră, care e azi o hiperbolă pentru omul fricos, reflectă o realitate ancestrală, când umbra era un dublu al persoanei, conţinând valenţe demonice, aidoma imaginii reflectate în oglindă: „Când te uiţi pe umbra ta, ai să te temi noaptea” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 293).

  UNU: Este numărul simbolic al totalităţii, al absolutului, al infinitului, al energiei creatoare primordiale, al divinităţii supreme, al sintezei şi al lumii. E un simbol unificator şi semn al contrariilor reconciliate, este „mama” tuturor numerelor: admite multiplicarea omogenilor şi reducţia multiplului la unul. La chinezi, în filosofia taoistă, unul este expresia totalităţii şi se referă la unitatea primordială, care deja reprezintă o etapă a creaţiunii, căci ea este născută de un principiu misterios şi insesizabil, denumit Tao – „drum, cale, doctrină” (M. Eliade, Histoire, II, 25). În Egiptul antic „Unul” (Unicul) era epitetul zeului Re. In Ba-bilon, zeul cerului Anu era identificat cu Unul Divin. Pitagoreicii considerau unul drept emblemă a înţelepciunii. Unul simbolizează principiul activ şi se asociază lui Dumnezeu, Soarelui, culorii. Roşii. Este deviză şi imperativul unităţii; cuvintele Sf. Augustin: „Ex pluribus unum facere” au devenit deviza Statelor Unite ale Americii, din anul 1777.

  În antropologia mistică, unul este emblema omului vertical. Evocă, de asemenea, starea edenică, unitatea primordială, preexistente dualismului conflictual şi polarizării lumii în valori pozitive şi negative. In cadrul enigmisticii populare, circula o specie de texte pe care G. Dem. Teo-dorescu le-a numit „poeme numerice” (Poezii populare române, 298- 300). Ele conţineau întrebări şi răspunsuri referitoare la valorile simbolice ale diferitelor numere: „Cine este unul?

  — Unul este Dumnezeu…„. De cele mai multe ori, pe lângă Dumnezeu este indicată unicitatea Soarelui, Lunii, Maicii Domnului, inimii, naşterii şi morţii. Singularitatea şi irepetabilitatea, incifra-te în numărul din care purced toate, atât de relevante în gândirea populară, au fost sintetizate în opera eminesciană: „Şi era una la părinţi. /Şi mândră-n toate cele, /Precum Fecioara printre sfinţi/Şi luna printre stele” (Luceafărul).

  URIAŞII: Personaje din mituri, legende şi basme, depăşind cu. Mult statura unui om şi forţele fizice ale acestuia. Există mai multe, variante ale acestor fiinţe fabuloase, întruchipând forţele stihiale, neîmblânzite ale naturiI. În multe cosmogonii ale popoarelor lumii se vorbeşte despre un uriaş primordial, simbolizând haosul: Ymir – la scandinavi, Pu-rusha – la vechii indieni, Tiamat – la mesopotamieni etc. Din dezmembrarea corpului unui asemenea uriaş au apărut toate formele de viaţă din natură. Mitologia greacă cunoaşte generaţii de uriaşi (giganţi, titani), cu care au trebuit să lupte zeii olim-pieni pentru instaurarea ordinii cosmice. Există şi mituri ale unor uriaşi individuali: mitul uriaşului cretan din aramă, Talos, mitul medieval al evreilor din ghetoul de la Praga despre Golem etC. În folclorul românesc, unii uriaşi se numesc şi Căpcăuni (pe lângă trăsăturile câineşti, ei sunt şi antropofagi) sau Jidovi: „mari, uriaşi şi urâţi cu capul cât hârdăul; n-aveau nevoie de poduri”,. Păşeau din deal în deal„; uneori aveau „trei ochi: doi în frunte şi unul la ceafă„; „îşi făceau bordeie în pământ„ (A. Fochi, Datini şi eresuri, 167). În sfârşit, o specie ciudată de uriaşi sunt TJricii, care insă apar şi sub forma unor pitici, buni şi drepţi, numiţi şi Rohmani sau Blajini. Pe baza unui -material destul de amplu, R. Vulcănescu ajunge la concluzia că Uricii ar reprezenta… Ultima specie umană conform an-tropogoniei româneşti”, care sunt meniţi să înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor (Mitologie română, 260). Uriaşii mitici insă sunt întotdeauna duşmanii oamenilor, reprezentând umanitatea neîmblânzită şi neculturalizată.

  URICII: Fiinţe antropomorfe din mitologia populară românească, uneori închipuiţi ca nişte Uriaşi, dar mai frecvent sunt un fel de pitici („mici -cât o şchioapă”), extrem de buni la suflet, cinstiţi şi deştepţi, locuind undeva pe un tărâm mirific, la capătul pământului sau pe tărâmul de dincolo, în „Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei”. Sunt numiţi şi Blajini sau Rohmani. In Mitologie română, Romulus Vulcănescu acordă Uricilor un loc important în sistemul antro-pogoniei populare, considerând că aceştia, deşi în folclor „sunt înfăţişaţi uneori ca primii oameni creaţi de Fărtaţi”, au fost lăsaţi ca rezervă a creaţiei: „Creaţia mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi mitici, prin patru spiţe umane: căpcăunii, uriaşii, oamenii propriuzişi şi uricii”. Această afirmaţie nu prea are întemeieri în folclorul românesc şi nici în cel al popoarelor vecine (bulgari, ucrainieni), unde există mitonimul ixrxc. Atât „tara m care locuiesc, cât şi funcţiile Uricilor (Blajinilor, Rohmanilor), care se roagă pentru oameni, „susţin stâlpii ce sprijină cerul şi pământul„ şi ajută sufletele morţilor să treacă Vămile văzduhului sau Apa Sâmbetei, atestă destul de clar apartenenţa lor la categoria strămoşilor mitici. Numele lor vine dintr-o rădăcină străveche indo-europeană, care în limbile slave a dat pe vyrej<Vy+irei „ţară a făgăduinţei; rai, tărâm de dincolo„ (cf. Max Vasmer, Russiches Etym. Worter-buch, voi. II, 137-138); de unde au rezultat vyric şi apoi uric „locuitor al (ţării) vyrei-iului„. Un cântec funerar bielorus spune: „Toate păsărelele vin din vârei, I iar tu, tatăl meu, spre vârei te îndrepţi„ (Slav-janskaja mifologhija, 374). În limba română, mitonimul Uric e, desigur, înrudit semantic şi cu uric, în sensul de „moşie strămoşească, document, zapis care consfinţeşte această proprietate„, generalizat apoi pentru a desemna o scriere veche. Legarea acestor cuvinte cu maghiarul drd/c (DEX, 1 000), care pare a fi un împrumut slav, nu contravine celor afirmate mai sus. Rădăcina vârI vyrdevenită urin rostirea populară, se regăseşte, probabil, şi în vi-roagâ „râpă”, deoarece drumul spre tărâmul de dincolo trecea prin gropile, râpele şi prăpăstiile pământului.

  URSITOARELE: Personaje feminine ale mitofolclorului românesc, având atribuţia