etc. (M. Coman, Mitologie populară românească, II, 118-119). Ca orice vietate aparţinând lumii de dincolo, probabil prin asocierea cu spiritele strămoşilor, are şi unele conotaţii pozitive: apare în basm ca ajutor năzdrăvan al eroului solar (O. Bir-lea, Mică enciclopedie a poveştilor, 418). Are unele trăsături benefice şi în legendele cosmogonice româneşti: Dumnezeu s-a folosit de ţânţar pentru a împiedica Uriaşul ameninţător să se urce până la cer; văzând că acesta „a pus un picior într-un munte şi altul într-altul şi s-a prins cu mâinile de toartele cerului spre a scăpa de potop”, Demiurgul, speriat, trimite după multe vietăţi să-1 supere, ca să cadă în apă. „Numai ţânţarul a reuşit, căci 1-a obligat să se apere cu o mână la ochi, ţinându-se numai cu o mână” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 72). Se numără printre vieţuitoarele care prevestesc vremea rea sau bună: când fac roi peste „fântâni şi ape, anunţă vremea înnorată; când pişcă noaptea, e semn de ploaie; când zboară în sus, vestesc vreme caldă şi frumoasă (S. FI. Marian, Ornitologia, 318; T. Pamfile, Văzduhul, 8, 104, 106). Patronul ţânţarilor, ca şi al altor „gujulii”, este Alexă-Boje (14 martie).

  ŢESĂTURA: Ţeserea pânzei, în societăţile arhaice şi tradiţionale, e o îndeletnicire rituală cu semnific căţii cosmogonice şi cu implicaţii asupra destinului oamenilor şi asupra plantelor. Arhetipul simbolic al ţesătorului-demiurg este păianjenul, iar pânza pe care o ţese e simbolul Universului, al lumii manifeste. Pe lângă motivaţii de ordin social, încredinţarea artei torsului şi ţesutului aproape exclusiv femeilor avea şi o întemeiere mitico-simbolică, bazată pe analogia cu naşterea, procreaţia, zămislirea formelor noi de viaţă. Divinităţile feminine ale naturii erau înfăţişate adesea cu un fus sau o furcă în mână; ele prezidau naşterile, derularea zilelor şi actelor umane de la naştere şi până la moarte. Terminologia preluată din arta ţesutului serveşte pentru a conota structurile ordinii cosmice şi cosmogonice (cF. Filosofia lui Platon) sau pe cele ale ordinii: cuvintele din grupul „a începe, a inaugura” (cF. LaT. Ordiri, exordium, prlmordia, românescul a urzi) au, la origine, numele operaţiei de aşezare a firelor urzelii pentru a începe o nouă ţesătură (pânză). Analogia dintre ţesătură şi lumea manifestă şi-a găsit reflectarea în ornamentica covoarelor, chilimurilor, ştergarelor, feţelor de masă, precum şi în folosirea lor rituală. Simbolismul „ţeserii pânzei”, ca alegorie a creaţiei şi renovării naturii, il descoperim în multe jocuri şi dansuri rituale.

  Torsul şi ţesutul la români erau însoţite de o mulţime de interdicţii rituale, iar repartiţia lor de-a lungul anului era reglementată prin nişte norme stricte. Importanţa ţesutului e atestată şi de faptul că patroana torcătoarelor şi ţesătoarelor românce a devenit Maica Domnului: „Pânza, lucrul pânzei e al Maicii Domnului; Maica Domnului le-a dat oamenilor pânză” (E. N.-Voronca, Datinile, 1087). Torsul, urzitul şi ţesutul pânzei sunt controlate de două fiinţe mitologice întruchipând spirit tele strămoşilor mitici feminini: Marţoalea şi Joimăriţa. Nu se ţese în zilele nefaste ale săptămânii, în sărbătorile dedicate Moşilor, precum şi în cele considerate periculoase pentru furtună şi grindină. Învăţatul lucrării pânzei este însoţit de practici magice, apelându-se la iscusinţa în arta ţesutului, specifică unor „ţesători divini” precum păianjenul, şolomăndriţa, broasca (ea ţese „pân-za-broaştei”) etc. Începutul ţeserii unei pânze sau sfârşitul ei sunt însoţite şi ele de practici magice având o finalitate atât în ceea ce priveşte sporul la această îndeletnicire, cât şi repercusiuni asupra naturii sau a oamenilor: „Când se sfârşeşte urzitul pânzei, atunci se toarnă apă pe jos pe fusul urzitoarei, ca să crească în vara viitoare cânepa frumoasă şi să aibă pânza rost de ţesut. Luân-du-se tortul jos, de pe urzitor, se ia el pe mână şi se loveşte cu el în uşă, ca să umble pânza la ţesut cum umblă uşa; apoi se loveşte cu el în cofa cu apă, ca pânza să se sporească ca apa; apoi se loveşte cu tortul în horn, ca să sporească ţesutul cum iese fumul de curând în sus, şi în urmă se mai zice că pânza să meargă aşa degrabă pe stative, cum merge minciuna prin sat” (A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii, 236). Dacă am sta să desluşim acest adevărat „complex mitico-simbolie” încifrat în practica rituală a ţesutului, credem că paginile rezultate ar depăşi dimensiunile unui simplu „ghid al ţesătorului”. La Artur Gorovei, în adevărata sa „enciclopedie” a credinţelor populare, articolul referitor la Ţesut ocupă un spaţiu considerabil.

  U

  UMBRA: Simbolismul destul de complex şi contradictoriu al umbrei se datorează, în bună parte, polisemiei acestui cuvânt. Ca lipsă a luminii sau ca porţiune din spaţiul unde nu ajunge lumina, e un sinonim simbolic, deşi uşor atenuat, al întunericului, al sumbrului, al culorii negre, al imperfecţiunii, al greşelilor comise, al atracţiunilor şi ameninţărilor ascunse etc. (ci expresiile: lumini şi umbre, omul din umbră). Mai productivă în lumea imaginarului mito-poetic s-a dovedit a fi umbra, ca reflectare a imaginii omului; e conturul întunecat al unei fiinţe sau al unui lucru, proiectat pe o suprafaţă luminatĂ. În culturile arhaice, această umbră a fost interpretată ca dublul persoanei, ca întruchiparea sufletului despărţit de trup. La indienii Americii de Nord, ca şi în multe limbi afro-asiatice, pentru suflet şi umbră se foloseşte acelaşi cuvânt. Umbra ca „eu” descărnat, imaterial, ca dublu devitali-zat, era privită drept o ipostază a morţii ce însoţeşte omul şi chiar drept moartea ca atare. Despre „nemuritorii” lor, chinezii credeau că ei nu lasă umbră pe pămânT. În schimb, oamenii muritori manifestau pentru umbra lor un mare respect şi o teamă mistică. La multe popoare funcţionează interdicţia de a călca umbra altui om. Alţii se tem de micşorarea umbrei lor; de aceea, una din formele de urare la turcii musulmani era ca „umbra să nu se micşoreze, nici să se depărteze” (de cineva), iar cea de blestem: „să nu mai arunce nici o umbră”.

  În aria culturală românească, această credinţă în umbră – dublură a omului – a dat naştere unei profesiuni ciudate, cea a „vânătorilor de umbre”: ei se ocupau cu măsurarea, cu ajutorul unei prăjini sau trestii de stuf, a umbrei oamenilor, fără ştirea acestora, pe care apoi o vindeau zidarilor pentru a fi