În lirica românească e răspândit motivul „Amărâta turturea”: el circulă sub formă de doină în multe regiuni ale ţării; doina este cuprinsă în culegerile lui A. Pann, V. Alecsandri etc. Se pare că această temă a turturelei, a fidelităţii şi tristeţii de despărţire prin moarte are un caracter paneuropean (P. Caraman, Pământ şi apă, 179- 204) cu similitudini în poezia persană (B. P. Haşdeu, Cucul şi turturica la români şi la persani, în „Columna lui Traian”, VIII, 1877, 301- 302). După cum observă Mihai Co-man, turtureaua apare mai ales în cântecul liric, unde este simbolul suferinţei şi al singurătăţii îndrăgostiţilor părăsiţi, ea insă nu conotează valori mitice majore (Mitologie populară românească, II, 61). Şi asta poate datorită faptului că această pasăre mediteraneană a migrat în zona noastră destul de târziu, nu mai devreme de secolul al XVII-leA. În orice caz, pasărea descrisă în Fiziolog sau pomenită în învăţăturile lui Neagoe Basarab seamănă foarte puţin cu guguştiucul atât de familiar astăzi locuitorilor satelor şi marilor oraşe. Având insă în vedere larga circulaţie a motivului „amărâta turturea”, mai ales în secolul al XVIII-lea, ea a pătruns şi în unele credinţe populare şi în magie: inima şi rărunchii acestei păsări se dau de mâncare la miri ca să fie uniţi, ouăle ei ajută pe cei certaţi să se împace etc. (S. FI. Marian, Ornitologia, II, 200).

  TUTUNUL: Această plantă originară din America (insula Tobago din Antile), conţinând nicotină, a fost folosită de vechile populaţii amerindiene în diferite ritualuri de sacrificiu şi diverse ceremonii religioase. Tutunul a fost introdus în Europa în secolul al XVII-lea; la noi, probabil, prin filieră turcească, aşa cum atestă şi denumirea (turc. Tutun). Cum obiceiul fumatului a fost prohibit de Biserică, tutunul (tabacul, mahorcă) a căpătat însuşirile unei plante infernale, asociindu-se unor ierburi demonice locale, cunoscute sub denumirea de „iarba dracului”. În tot sud-estul Europei (la români, ruşi, ucrainieni, bulgari etc.) este asociat Diavolului şi considerat a fi singura plantă pe care a inventat-o Necuratul, fără nici un amestec al Fărtatului (Dumnezeu). Este opus tămâiei; de aceea, prin antifrază, mai este denumit şi „tămâia Dracului” (T. Pamfile, Duşmani şi prieteni, 227). În mitofolclorul românesc e-xistă şi o divinitate a tutunului, numită Pdca sau Pafa. Există insă legende care încearcă să reabiliteze, într-un anume fel, fumatul şi pe cei care „beau tutun” sau „duhă-nesc”, considerând că folosind tutunul amestecat cu busuioc nu păcătuiesc prea tare, deoarece acest lucru i-a învăţat să-1 facă însuşi Dumnezeu (idem).

  ŢAPUL: Este considerat în tradiţia românească şi cea universală un animal demonic şi impur, asociat prolificităţii, virilităţii, sexualităţii debordante, luxurii, lubricităţii. E o incarnare sau un atribut al divinităţilor recoltei şi vegetaţiei: Piishdn – la vechii indieni, Puschai-tis – la lituanieni, Pan – la greci etc, toate aceste nume provenind din rădăcina „indoeuropeană pus – care însemna „a înflori, a (se) face fertil11. Il găsim m prezent in. Riturile fertilităţii în forma jocului Caprei la români, sau Ţapul la bieloruşi, însoţite de colinde de tipul: „Unde merge ţapul/Secara rodeşte, /Unde aleargă ţapul/Secara e bogată” (R. Vulcănescu, Măştile, 134). Dionysos era înfăţişat cu trăsături de ţap, ca şi membrii suitei sale: Pan, Silenus, satirii etc. La popoarele nordice, spiritele pădurii au trăsături caprine, fapt explicat de J. Frazer prin inclinaţia acestor animale de a se hrăni prin păduri cu frunzele, ramurile şi coaja copacilor (Creanga de aur, IV, 6). Tragedia greacă îşi are originea în cântecele şi jocurile care însoţeau alaiul lui Dionysos: tragos „ţap, capră”. A fost folosit ca animal de sacrificiu şi de exorcizare a răului. Expresia „ţapul ispăşitor” îşi are o sursă biblică, fiind legată de un obicei al vechilor evreI. În Ziua Ispăşirii, care se ţinea în a zecea zi din luna a şaptea, marele preot îşi punea amândouă mâinile pe capul unui ţap viu şi mărturisea toate nedreptăţile şi păcatele comise de fiii lui Israel, iar după ce transfera astfel păcatele poporului asupra animalului, il gonea în deşert, la demonul Azazel. In creştinismul Evului Mediu, el a devenit întruchiparea Diavolului, vehiculul vrăjitoarelor în sabaturile lor nocturnE. În opoziţie cu mielul, e un epitet pentru oamenii răi şi brutali. Lubricitatea acestui animal, în concepţia populară, vine în contradicţie eu barba sa de patriarh; de aceea, cuvântul ţap, în multe limbi, este epitetul unui bătrân libidinos. Capnconml e un semn zodiacal (21 dec. – 19 ian.) marcând începerea unui ciclu nou (in Extremul Orient e capul zodiacului); adesea este reprezentat ca un ţap cu coadă de peşte, seYsmviicârvd ambivalenţa, tendinţele inversate, orientate spre viaţă şi spre abis.

  Prezenţa caprei şi a ţapului (aceste două animale adesea se confundă ri-tualistic şi simbolic) se constată în jocurile cu măşti din sărbătorile de iarnă, precum sunt Capra sau variantele ei regionale (Turca, Brezaia, Bo-riţa etc), unde, în pofida denumirilor „necaprine” ale jocului, personajul principal pare, totuşi, ţapul sau capra. Rostul caprei (alias ţap) este mai puţin unul de tip expiatoriu, cât unul de magie augurală a fertilităţii: „Unie capra joacă, /pământul răstoarnă; unie tropoteşte, /oar-zele-nfloreşte” (R. Vulcănescu, Mi-tol. Română, 518). Ţapul şi capra şi-au păstrat însuşirile lor infernale şi demonice, deoarece sunt animale preferate în care se metamorfozează Dracul, iar „jocul caprei”, deşi e acceptat de oameni, poartă în el ceva „drăcesc”: „Când primeşte cineva capra la Sf. Vasile, nu se apropie îngerul 50 de zile de acea casă” (A. Go-rovei, Credinţi şi superstiţii, 272).

  ŢÂNŢARUL: în lumea imaginarului mitico-poetic, ţânţarul e un reprezentant al lumii de jos; crescut în smârcul bălţilor, prin inclinaţia sa de a suge sângele oamenilor şi animalelor, e asociat vampirismului, făpturilor lumii de dincolo. Există părerea că celebrul Sfinx din Teba, căruia i-a venit de hac Oedip, nu e altceva decât un ţânţar purtător al malariei (DSy, 653). În mitologia românească, el este metamorfoza unui împărat ce se războia cu Soarele (S. FI. Marian, Ornitologia, 313- 314). Foamea lui de sânge e un blestem şi o pedeapsă a lui Dumnezeu; este „robul dracului”, s-a născut, ca şi musca columbacă, din capul balaurului ucis de Iovan Iorgovan; perturbă ordinea cosmică pişcându-1 pe taurul care susţine lumea în spinare