întemeiere istorică, este totuşi rezultatul unei contaminări şi suprapuneri culturale multiple, fără a-şi pierde insă atributele unui zeu al naturii. Acest lucru se observă şi la nivelul mito-poetic al onomasticii româneşti: „Când se naşte vr-un copil iarna pe când sunt troiene, i se pune numele Troian. Se punea mai de demult” (E. N.-Voronca, Datinile, 142).

  TUNETUL: Simbolizează o dereglare a ordinii cosmice, o furie şi o pedeapsă a zeilor cerului îndreptată spre pământenii păcătoşi. Numele zeilor cerului, ai furtunii şi fulgerului, în panteonul popoarelor indoeuropene, imită tunetul (Donzar, Thor, Taranis, Perkunas etc). Este simbolul vocii divine: pe Muntele Sinai, Legea i-a fost dată lui Moise intre tunete; ele au însoţit moartea lui Isus şi Pogorârea Sfântului Duh.

  Tunetul este „vocea” divinităţii ura-niene, iar fulgerul – mesajul scris pe cer. Ambele aceste tipuri de semne se pretau la descifrări şi interpretări profetice, de unde denumirile cărţilor de divinaţie şi de semne prevestitoare: Gromovnic (e) <, sl. Gromu „tunet”. La o serie de popoare primitive, toba este instrumentul sacru ce imită tunetele cerului; folosirea sau atingerea ei era interzisă femeilor. La noi, instrumentul magico-ritual ce imită dezlănţuirile uraniene de tip sonor este buhaiul, prezent în colindele de Crăciun şi de Anul Nou, fiind un simbol al „taurului cosmic”.

  Purtătorul tunetelor şi al fulgerelor în mitologia populară românească este Sf. Ilie, care a înlocuit o străveche divinitate autohtonă de tipul lui Gebeleizis al dacilor. Este „zgomotul produs de carul lui Sf. Ilie când porneşte după diavoli” sau „urletul diavolilor vătămaţi” sau „loviturile de bici ale sfântului Ilie” (T. Pamfile, Văzduhul, 82-84). Poate cea mai arhaică reprezentare despre tunet existentă la români, având adânci rădăcini în trecutul seminţiilor indoeuropene, este cea legată de zgomotul produs prin lovirea unor stânci; el se aude atunci, „când norii negri şi întunecos! Se batin capete şi când din bătaia lor cade pe pământ un fel de spumă: bună pentru lecuit vătămătura” (idem, 86), grindină sau „pietre ale cerului”.

  Tunetul e privit ca un semn al primenirilor din natură sau din societate. E semnul venirii primăverii; după primele tunete „pământul se deschide”, „iarba dă colţ şi creşte”, „mugurii şi florile se desfac”, iar „melcul îşi poate lepăda căsuţa sa din spate, fără teamă de frig”. De primul tunet se leagă credinţa că dacă va fi de 40 de Mucenici, vara va fi rodnică; dacă tună spre stânga – va fi un an greu, dacă tună spre dreapta – va fi un an bun. La primul tunet se efectuează o serie de practici magice sau acte cu un caracter agrar: se seamănă bostanii, se scutură şi se ameninţă copacii din grădină ca să rodească; oamenii fac semnul crucii, se lovesc cu o piatră sau un fier în frunte ca să nu-i doară capul, iar „fetele mari când tună in-tâiu, pun un ac într-un sac şi apoi se culcă pe el o săptămână întreagă, dintr-o marţi până-n-traltă marţi, ca să fie drăgăstoase flăcăilor” (idem, 90). Dar tunetul poate fi şi un semn de rău augur şi pedeapsă a cerului, când se manifestă într-un sezon nepotrivit (iarna, toamna) sau în anumite zile de peste an. Maeedo-româ-nii cred că „in. Ziua când tună şi plouă peste măsură, înseamnă că în acea zi s-o săvârşit o crimă”. Dacă tună şi ziua de Sf. Ilie, seacă alunele, iar nucii vor avea miezul stricat {A. Gorovei, Credinţi şi superstiţii 8); acelaşi lucru dacă se aude în ziua de Sf. Petru <T. Pamfile, op. Cit., 92). Pentru potolirea tunetelor, se serbează Vinerea Mare (dinaintea Paştilor) şi Procopiile (8 iulie): „Că cine se teme de tunet, să apuce atunci beţe, paie ce va găsi, de jos şi cu acestea să se afume, că sunt bune de speriat, şi mai mult nU se teme” (E. N.-Vo-ronca, Datinile, 788).

  TURCA: i Este denumirea jocului ritual cu măşti, practicat în timpul sărbătorilor de iarnă, precum şi numele personajului principal al alaiului de mascaţi. Reprezintă o variantă regională a Caprei> Brezaiei sau Bo-riţei. Atât cuvântul, derivat din slavul tur sau turon „taur” (Mihail Ar-naudov, Nestinarite, kukerite i rusalkite, Sofia, 1912), cât şi elementele măştii acestui personaj atestă rămăşiţele unui cult al taurului, ca divinitate uraniană şi ca daimon al fertilităţii. Dar, cu timpul, colindul Turcii s-a contaminat cu colindul de Cerb şi de Boriţă sau Capră, încât acest personaj nu mai prezintă astăzi o figură concretă de taur. „Colindul păstrează insă în fabulaţia lui ritul morţii şi învierii eroului tauro-morf.” (R. Vulcăneseu, MitoL. Română, 507). Se joacă în seara de Crăciun, după ieşirea de la biserică. „Turca este cioplită şi sculptată din lemn, întocmai ca un cap de cerb ori ţap, având printre corniţe fel de fel de panglici, bentiţe sau mărgele şi cu clopoţei la urechi. De falca de dedesubt sunt legate pe la grumaz nişte sfori, cu care jucătorul ii pune capul în mişcare, cum ii place. Capul e înţepenit într-o bâtă mică şi groasă, împrejurul bâtei de la grumaz, e croită din covoare scumpe o fustă femeiască, şi care e împodobită cu tot felul de năfrămi de mătase şi curele cu ţinte. Jucătorul intră sub această haină şi, răzimat pe bâtă, face figura, unei patrupede […] Turca joacă pe stăpâna casei, pe fete şi chiar pe servitoare” (M. Olinescu, MitoL. Românească, 373). Deşi e un „joc drăcesc”, având drept finalitate stimularea pe cale magico-rituală a fertilităţii solului şi fecundităţii oamenilor, Turca e primită cu plăcere pe la casele oamenilor. Totuşi sunt rari feciorii care se decid să joace Turca, deoarece se crede că cel ce o joacă se depărtează pentru 6 săptămâni de îngerul cel bun {idem, 374). Legătura cu strămoşul mitic zoomorf e reflectată şi în unele denumiri regionale, deoarece i se spune şi Baba-Turca (Tipol. Haşdeu, 317).

  TURTUREA: Este un simbol al fidelităţii conjugale. Acest simbolism se datorează, în bună parte, unui text din Fiziolog în care se spune că după moartea partenerului, ea nu se împreunează cu alt mascul, iar din disperare, tristeţe şi jale, nu bea timp de 40 de zile decât din apa ce o tulbură în prealabiL.