TRIF NEBUNUL: Personaj din mitologia populară românească, rezultând probabil din contopirea cultului sfântului creştin Trifon (sărbătorit la 1 februarie) şi a unei divinităţi autohtone a naturii. Poporul il numeşte Trif, Trif-Nebunul, Trifo-nul viermilor şi al lăcusteloR. În Muscel, ziua lui se mai numeşte şi

  Viermăritul, deoarece se serbează „pentru ca viermii şi lăcustele să nu strice semănăturile. Unii plugari fac chiar slujbe cu preoţi pentru sfinţirea ţarinilor” (T. Pamfile, Agricultura, 15). În sudul ţării, Sf. Tri-fon, e rău de lăcuste„; el le manevrează după bunul său plac. Sărbătoarea lui e legată aici mai ales de apărarea viilor: „Podgorenii merg cu preotul la vii şi fac sfeştanie viilor„ (S. FI. Marian, Sărbătorile, I, 180). Această latură a lui Trif, prezentă şi la bulgari, unde el se numeşte Trifon Zarezan „Trifon cel tăiat„ (legenda spune că de nebun ce era şi-a tăiat singur nasul), il apropie de o divinitate a viţei de vie de tipul lui Bachus-DionysoS. În Do-brogea, „oamenii cu vii se duc de taie trei butuci de viţă, iar pe ceilalţi butuci ii udă cu vin şi cu apă sfinţită în acea zi” (A. Fochi, Datini şi eresuri, 335).

  De ipostaza sa de patron al viei şi vinului se leagă, probabil, şi numele Trif-Nebunul, care trimite la extazul bahic. Ziua lui se ţine mai ales de către bărbaţi: în Bucovina se serbează ziua lui pentru innebu-neală, temându-se ca să nu înnebunească ca dânsul„ (S. FI. Marian, op. Cit., 178). Legendele explică această „nebuneală„ a lui Trif prin-tr-un complex de motive legate de Maica Domnului: fie pentru faptul că atunci când mergea cu pruncul la biserică „el a tuşit-o„ (gest necuviincios), fie că „o calcă pe rochie„, fie că, văzând-o, i-a zis „ce albe iţi sunt picioarele” (E. N.-Vo-ronca, Studii de folclor, I, 76-81). Acest conflict, în bună parte, e motivat de faptul că a doua zi după sărbătoarea lui Trif, în calendarul popular, urma ziua Streteniei (întâmpinarea Domnului). I. Chelcea

  — Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească vede în acest conflict dintre Trif şi Maica Domnului reflectarea opoziţiei dintre principiul masculin şi cel feminin. „Se poate spune – scrie etnologul român – că Trif întruchipează, în cultura noastră populară, principiul masculin prin excelenţă, ridicat la rang de generalitate, ce ţine de raporturi sociale şi culturale, etnice străvechi, când cele două sexe îşi disputau întâietatea. O dată cu trecerea la patriarhat, principiul feminin începe să fie înlocuit prin cel masculin” (Reflexe mitologice cu substrat social preistoric în cultura populară românească, în „Revista de filosofie”, 1987, nr. 3, 294). La acestea s-ar putea adăuga faptul că opoziţia dintre Trif Nebunul şi Maica Domnului e un reflex mai general al conflictului care a avut loc aproape la toate popoarele Europei intre noua religie creştină şi vechile zeităţi păgâne. Extrem de numeroase sunt semnele folclorice atestând caracterul păgân şi arhaic al divinităţii în discuţie. Unii cercetători il consideră pe Trif drept un zeu autohton, ţinând chiar de panteonul predacic (V. Kernbach, Dicţionar,., 636). Arhaismul acestei divinităţi e susţinut şi de faptul că, pe lângă atributele sale de „patron al lăcustelor, gândacilor şi viilor”, în folclorul românesc, el e considerat şi „stăpânul” sau „păstorul lupilor”: „O seamă de români insă serbează ziua aceasta pentru scutirea de lupi, precum şi pentru alte fiare sălbatice, anume ca să nu le atace şi să le mănânce vitele şi mai cu seamă oile, fiindcă Sf. Trif, după cum ne spune o legendă din Bucovina, e patronul lupilor” (S. FI. Marian, op. Cit., 178).

  TROIAN: Este o divinitate folclorică prezentă în mitologia românească şi cea slavă, în contexte extrem de lapidare, uneori confuze şi contradictorii, insuficiente pentru conturarea clară a acestui personaj istoric şi, totodată, mitiC. În textele Pluguşorului românesc apare „bădica Troian (Traian)”, înfăţişat ca o divinitate a grâului şi semănatului: el soseşte călare, aşezat într-o şa de aur, pe un cal cu frâu de mătase, „ca să aleagă un loc curat/de arat şi semănat”. După o părere, de mult acreditată în istoria şi etnologia românească (începând cu D. Cantemir), ar fi vorba de mitizarea imaginii împăratului Traian, cuceritorul Daciei, cunoscut, în varianta sud-estică a numelui său, şi ca Troian (R. Vul-cănescu, MitoL. Română, 466). Acest nume mai apare şi ca substantiv comun: troian „val, brazdă de zăpadă” ori ca toponim „Valul lui Traian/Troian” sau Traianul (lat. Fossa Traianţ). În textele slavilor de est din secolele XII-XIII („Coborârea Maicii Domnului în Infern”, „Cântec despre oastea lui Igor”), Trojan e pomenit fie intre zeii panteonului kievian (alături de Hors, Veles, Pe-run), fie ca o divinitate ce patrona un timp mitic: „veacurile lui Troian”. La slavii de sud (bulgari, sârbi) apare ca un personaj demonic, rege (împărat) cu picioare de ţap şi cu trei capete, ceea ce ii determină pe unii etnologi să-1 identifice cu Triglav – zeul tricefal al slavilor şi al balticilor {Slavjanskaja mifo-loghija, 377). În folclorul sârbesc, el se înfăţişează ca un demon nocturn cu valenţe erotice. Îşi vizitează iubita pe timp de noapte şi pleacă în zori, după ce au cântat cocoşii şi după ce caii îşi consumă fânul. Fratele fetei toarnă cailor nisip, smulge cocoşilor limba şi Troian rămâne până la răsăritul soarelui, fiind topit de razele acestuia din urmă. Legenda are şi o circulaţie în sudul ţării noastre sub numele Domnul de Rouă (A. Fochi, Datini şi eresuri, 112-115). B. P. Haşdeu în Cuvente den bătrâni, 1879, II, consideră că prezenţa „zeului slav Troian (la ruşi, sârbi şi bulgari) este o divinizare [.] pe care slavii o vor fi împrumutat, în cursul evului mediu, anume de la români”. Cu această ipoteză sunt de acord şi o serie de savanţi din ţările slave. O trecere în revistă a punctelor de vedere asupra acestui subiect o găsim la A. Bol-dur, Trojan „Slova o polku Igoreve”, în Trudy otdela drevnerusskoj lite-ratury, Moscova-Leningrad, 1990 şi la V. Kernbach, Dicţionar…, 1995, 638-639).

  Se poate constata că acest personaj mitic, chiar dacă numele său şi unele atribute au o