Pe ecran am văzut poliţişti la locul faptei şi apoi o secvenţă din aglomerata stradă Akasaka.

  Bâtă de baseball? Pată pe obraz? Mi-am muşcat buzele.

  „Noboru Wataya s-a remarcat în calitate de analist în dezbaterile economice şi politice, iar în primăvara aceasta a preluat mandatul unchiului său, Yoshitaka Wataya – vechi membru al Dietei – şi a fost ales membru al Camerei Reprezentanţilor. Salutat ca un tânăr politician şi polemist de primă mână, Noboru Wataya a fost considerat un membru al Dietei în care s-au pus mari speranţe. Poliţia a lansat două ipoteze privind cauza atacului: motive politice sau răzbunare personală. Vă reamintim că Noboru Wataya, proaspăt membru al Camerei Reprezentanţilor, a fost dus de urgenţă la spital cu răni grave la cap în urma atacului unui agresor necunoscut. Nu se cunosc deocamdată detalii privind starea sănătăţii lui. Şi acum alte ştiri…”

  Cineva a stins televizorul în clipa aceea. Vocea crainicului a fost brusc întreruptă şi holul a rămas învăluit într-o linişte deplină. Se pare că cei care se uitaseră la televizor s-au adunat acolo special pentru a afla ştiri legate de Noboru Wataya. Nimeni nu s-a mişcat după ce s-a stins televizorul, nimeni n-a scos un cuvânt, nici măcar nu s-a găsit cineva care să-şi dreagă glasul.

  Cine l-ar fi putut lovi pe Noboru Wataya cu o bâtă de baseball? După descrierea de la televizor, agresorul aş fi fost eu: haină scurtă bleumarin, căciulă bleumarin, ochelari de soare, pată pe obraz, vârstă şi bâtă de baseball. Eu îmi ţinusem bâta de baseball în fundul fântânii luni de zile şi acum dispăruse brusc. Dacă agresorul a folosit-o pentru a-i crăpa capul lui Noboru Wataya, înseamnă că a luat-o de acolo chiar cu acest scop.

  În clipa aceea, privirea uneia dintre femei s-a îndreptat spre mine – o femeie slabă, cu pomeţi proeminenţi şi cu ochi şireţi. Purta cercei albi, lungi. S-a întors cu scaun cu tot să mă vadă mai bine şi a rămas aşa, nemişcată, destul de mult timp, cu privirea pironită pe chipul meu, fără să i se schimbe expresia feţei. Un bărbat chel care îi urmărea privirea, s-a întors şi el. Ca statură semăna cu patronul curăţătoriei din apropierea gării. Treptat, s-au întors unul câte unul toţi cei din hol, de parcă atunci şi-ar fi dat seama că eram acolo. Din cauza privirilor fixate asupra mea, am conştientizat şi mai bine faptul că eram îmbrăcat cu o haină scurtă bleumarin, că aveam căciulă de aceeaşi culoare, o înălţime de 1,75 m, vârsta anunţată… Şi pata de pe obrazul drept. Trăiam cu sentimentul că toată lumea ştia că sunt cumnatul lui Noboru Wataya şi că îl uram din tot sufletul. Se citea în ochii lor lucrul acesta. Am apucat strâns braţul scaunului şi mă întrebam ce să fac. Nu-l lovisem eu pe Noboru Wataya cu bâta de baseball. Nu eram genul şi, în plus, nu mai aveam bâta. Eram sigur că nu o să mă creadă nimeni. Ei credeau doar ce-au văzut la televizor.

  M-am ridicat de pe scaun şi am pornit spre coridorul din care intrasem în hol. Trebuia să plec de acolo cât se putea d6 repede pentru că nu eram dorit cu siguranţă. Abia am făcut câţiva paşi, că i-am şi văzut pe unii ridicându-se şi pornin” după mine. Am mărit pasul, am traversat holul şi m-am apropia* de coridor. Trebuia să găsesc camera 208. Mi se uscase gura.

  Am reuşit să păşesc pe coridor, dar în clipa aceea s-au aţin* toate luminile din hotel. Perdeaua de întuneric s-a lăsat ca lovitură de topor. Cineva a ţipat în spatele meu şi vocea, de ură rece, era mai aproape decât m-aş fi aşteptat.

  Mi-am continuat drumul, pe întuneric, pipăind atent pereţii. M-am împiedicat la un moment dat de o masă mică şi am răsturnat ceva – probabil o vază de flori. S-a rostogolit pe jos cu zgomot puternic. Din pricina impactului, am căzut în patru labe pe covor. M-am ridicat cu greu şi am pornit mai departe, pipăind pereţii. Imediat după aceea am avut impresia că mi s-a agăţat haina într-un cui. A trecut ceva timp până mi-am dat seama că de fapt mă trăgea cineva de haină. Am scos-o de pe mine fără nici o ezitare şi am aruncat-o, plonjând în beznă. Am reuşit să dau colţul pe pipăite, am urcat nişte scări împleticindu-mă, iar am cotit, lovindu-mă cu capul şi cu umerii de diverse obiecte. La un moment dat, am pus piciorul greşit pe o treaptă şi m-am izbit cu faţa de perete. N-am simţit nici o durere, ci doar am văzut stele verzi câteva clipe. Nu-i puteam lăsa să mă prindă aici.

  Nu exista nici un fel de lumină, nici măcar lumina de avarii care ar fi trebuit să se aprindă automat în caz de pană de curent. După ce am reuşit să-mi croiesc atâta drum prin bezna aceea oribilă, m-am oprit ca să-mi trag sufletul şi să aud dacă se distingea ceva în spatele meu. Nu auzeam decât bătăile nebuneşti ale propriei mele inimi. M-am aşezat pe jos. Probabil că renunţaseră la urmărire. Dacă îmi continuam drumul pe întuneric, sfârşeam prin a mă rătăci în labirintul acela întortocheat, aşa că am decis să stau locului, rezemat de perete şi să încerc să mă liniştesc.

  Cine ar fi putut stinge luminile? Nu-mi venea să cred că era doar o coincidenţă! S-a întâmplat exact în clipa în care am păşit pe coridor, cu urmăritorii după mine. Probabil că cineva încerca să mă salveze. Mi-am scos căciula de lână, mi-am şters sudoarea de pe frunte cu batista şi mi-am pus căciula la loC. Începeam să simt dureri prin diferite părţi ale corpului, dar nu părea să fi fost rănit. M-am uitat la limbile fosforescente ale ceasului, dar mi-am amintit că se oprise la unsprezece şi jumătate. A fost ora la care eu am coborât în fântână şi